12 Dec

Către o piaţă unică a resursei umane

ANDREI TRANDAFIRA, Centrul de Analiză și Dezvoltare Instituțională

Problema majoră de care ne lovim, în mo­mentul de faţă, atât ca indivizi, cât şi ca so­cietate este incapacitatea de a activa în­tr-un mod dinamic bazinul potenţial de resursă umană. Cauza sistemică este dată de faptul că instituţionalizarea este de­pen­dentă de calea istorică prin care s-a pro­dus. Mai precis, vorbim de o evoluţie is­to­rică pe două axe distincte ale resursei uma­ne, cea intensivă în piaţa educaţiei superioare şi cea extensivă în piaţa mun­cii. Datorită tendinţei intrinseci de pro­fesionalizare a resursei umane, ne aflăm în momentul de faţă într-un punct de con­vergenţă între cele două pieţe. Însă inerţia cadrelor instituţionale creează ba­riere în realizarea acestei convergenţe. În acelaşi timp, cadrul instituţional la nivelul Uniunii Europene oferă instrumente struc­turale care permit o tranziţie către o pia­ţă unică a resursei umane prin mij­loa­ce antreprenoriale.

Din perspectiva individului şi a încercării acestuia de a-şi maximiza şansele de reu­şită în viaţă (din punct de vedere profe­sional), opţiunea strategică de carieră pe care acesta o face prin investiţia într-un serviciu oferit de piaţa educaţiei supe­ri­oare nu oferă garanţii rezonabile pentru obţinerea unei calificări cerute în mod real pe piaţa muncii. Din perspectiva unei economii a resursei umane, tânărul ab­solvent universitar care tocmai a investit câţiva ani de zile în calificarea propriei resurse umane se află, adesea, în situaţia absurdă de a constata că respectiva cali­fi­care nu răspunde cerinţelor de resursă umană de pe piaţa muncii. Dincolo de sta­tistici, situaţia de fapt este că abilităţile de cunoaştere atestate teoretic prin di­plo­mă se dovedesc a fi complet irelevante pen­tru fişa postului jobului dorit.

Una dintre cauzele acestei stări de fapt este furnizarea de către instituţiile de învăţământ a două servicii distincte. Primul dintre ele este serviciul de profe­sionalizare a resursei umane oferit indi­vi­zilor ce ţintesc accesul ulterior pe piaţa muncii. Al doilea este serviciul de eva­luare a competenţelor dobândite de cei ce au folosit primul serviciu. Într-o piaţă func­ţională a resurselor umane, acest ser­viciu de evaluare ar veni să întâmpine ce­rerea angajatorilor. Însă, în cadrul ac­tual, funcţia de atestare este tratată, mai degrabă, ca un aspect pur birocratic. Iar din perspectiva angajatorului, diploma capătă valoarea unui simplu document birocratic, care prin el însuşi nu certifică nimic despre abilităţile reale ale po­se­so­rului. Pe aceste coordonate, cititorul poa­te explora câteva teme conexe: eficienţa unor instituţii specializate doar în ates­ta­rea unor anumite competenţe, precum tes­tele Cambridge pentru limba engleză; devalorizarea noţiunii de diplomă din cau­za universităţilor care au funcţionat mai degrabă ca fabrici de diplome, lucru care nu ar fi fost posibil dacă serviciul de ates­ta­re ar fi fost furnizat de instituţii in­de­pen­dente.

O altă problemă majoră este faptul că pia­ţa muncii este mult mai dinamică decât pia­ţa universitară, ducând astfel la apari­ţia unor abilităţi superprofesionalizate şi a unor metode mult mai eficiente de dobân­di­­re a lor. Aceasta se întâmplă din cauza fap­­tului că pe piaţa muncii resursa umană este complet nereglementată, având de-a face realmente cu o piaţă liberă a know-how-ului. În aceste condiţii, companiile de succes sunt într-o acerbă luptă pentru re­sursa umană de calitate, situaţie care a con­dus la apariţia unor sectoare care să su­pli­nească incapacitatea sectorului uni­ver­­si­tar, precum pieţele de training, re­pro­fe­sio­na­lizare sau de recrutare profesio­nală.

Revenind la cele două aspecte fun­da­men­ta­le introduse, cel instituţional şi cel an­tre­prenorial, adică un cadru abstract de reguli şi abilitatea indivizilor de a naviga acel cadru de reguli identificând opor­tu­ni­tăţi pentru creşterea bunăstării atât a lor ca indivizi, cât şi a societăţii pe ansamblu, este important de înţeles că trendurile so­cietale şi în special cele europene merg în direcţia creării unui cadru instituţional dinamic şi eficient, care să permită folo­si­rea oportunităţilor antreprenoriale.

În sensul exemplificărilor de înainte, ca­drul instituţional european este extrem de favorabil unor parteneriate între cele două pieţe, prin mecanisme an­trepre­no­riale. În măsura în care atât angajatorii, cât şi universităţile vor sesiza această opor­tunitate, cu siguranţă profesio­na­li­za­rea viitorilor angajati se va desfăşura di­rect la cursuri din curricula universitară, realizate de la bun început în parteneriat cu angajatorii de succes.

12 Dec

Îmbunătăţirea informării pe piaţa muncii: o soluţie pentru reducerea ratei şomajului în rândul tinerilor

job_cio

RALUCA ANA BÎGU, Universitatea din București

DRAGOŞ BÎGU, Academia de Studii Economice

job_cioRata ridicată a şomajului în rândul tine­ri­lor, în raport cu şomajul la nivelul întregii populaţii active, este determinată de o se­rie de cauze. Printre acestea, un rol important îl ocupă decalajul dintre abi­li­tăţile asimilate în sistemul educaţional şi cele necesare la locul de muncă, precum şi faptul că cei aflaţi în căutarea primului loc de muncă vin fără experienţă şi fără recomandările angajatorului anterior, ce­ea ce îi plasează într-o poziţie de infe­rio­ri­tate faţă de ceilalţi candidaţi. Aceste cauze pot fi atenuate, însă, probabil, nu elimi­na­te complet prin politici publice. Institu­ţii­le statului au la dispoziţie măsuri mai mult sau mai puţin intervenţioniste prin care să contribuie la rezolvarea problemei şomajului în rândul tinerilor. În con­ti­nua­re, vom examina câteva dintre măsurile de politică publică prin care, fără a inter­veni direct pe piaţa muncii, statul poate facilita creşterea ratei de angajare în rân­dul tinerilor. Ne vom concentra asupra unor măsuri prin care instituţiile publice furnizează informaţii actorilor implicaţi, în special tinerilor care vizează obţinerea unui loc de muncă.

Ne plângem deseori că în universităţile româneşti programele de licenţă şi mas­terat nu oferă cunoştinţele necesare pe pia­ţa muncii, absolvenţii devenind astfel „şomeri cu diplomă“. Dincolo de măsurile pe care le pot lua universităţile pentru adap­tarea la cerinţele pieţei muncii, ne putem întreba dacă absolvenţii de liceu aleg în cunoştinţă de cauză specializări şi programe care oferă şanse scăzute de an­gajare. În România, universităţile şi ins­ti­tuţiile statului nu oferă statistici relevante privind rata de angajare a absolvenţilor. Con­diţiile de acreditare impuse de ARACIS presupun monitorizarea ratei de angajare a studenţilor după absolvirea pro­gramelor de studii. Totuşi, în practică, puţine uni­versităţi urmăresc evoluţia ab­solvenţilor pe piaţa muncii. În multe ţări, datele pri­vind ratele de angajare şi sala­riile absol­ven­ţilor sunt monitorizate de că­tre inst­i­tuţiile publice; de pildă, în Ma­rea Bri­ta­nie, există o agenţie (Agenţia de Statis­ti­că pentru Învăţământul Superior) care fur­nizează astfel de date. Aceste in­for­maţii statistice îi pot ajuta pe tineri să aleagă în mod informat o universitate şi o specializare şi contribuie la descurajarea programelor de licenţă şi masterat care nu oferă bune oportunităţi de angajare.

Mai importante decât informaţiile privind performanţele tinerilor după absolvire sunt datele şi prognozele privind piaţa muncii. În ţările dezvoltate, instituţiile de ocupare a forţei de muncă, dar şi alte ins­ti­tuţii publice oferă o serie de previziuni detaliate privind starea actuală şi evo­lu­ţiile pe termen lung ale pieţei muncii. Ast­fel de cercetări sunt esenţiale pentru ca ti­nerii să aleagă în mod informat o anu­mi­tă calificare sau specializare universitară. De asemenea, pentru a fi eficiente, cur­su­ri­le de formare profesională trebuie să ţi­nă seama de prognozele privind cererea de forţă de muncă. Una dintre problemele observate de oficiali şi de experţi în pri­vin­ţa cursurilor de formare profesională din România, dintre care cele mai multe fi­nan­ţa­te prin POSDRU, este că acestea nu răs­pund unei cereri reale pe piaţa muncii pen­tru respectivele calificări. Ca o soluţie, studiile privind cererea pentru anumite ca­lificări pot alinia mai bine cursurile de formare la nevoile pieţei muncii. Astfel, acestea vor putea contribui la scăderea ratei şomajului, în general, şi în rândul tinerilor, în particular. De asemenea, mo­nitorizarea şi evaluarea programelor de formare trebuie făcută, în primul rând, pe baza eficienţei lor externe, adică a nu­mă­rului de şomeri angajaţi efectiv ca urmare a cursurilor urmate.

Una dintre cauzele deseori trecute cu ve­de­rea ale şomajului în rândul tinerilor o reprezintă lipsa conexiunilor informale, ca­re asigură găsirea unui loc de muncă odată cu avansarea în carieră. În Ro­mâ­nia, tinerii apelează de cele mai multe ori la mijloacele formale de căutare a unui post, însă, adesea, ei nu dispun de su­fi­cientă asistenţă specializată pentru a le exploata la maximum. Instituţiile de ocu­pa­re a forţei de muncă oferă informaţii privind locurile de muncă disponibile, în­să aceste informaţii sunt insuficient ac­ce­sate de publicul tânăr. De asemenea, es­te utilă crearea unei platforme care să ofere informaţii complete privind opor­tu­ni­tăţile de formare profesională oferite de actorii implicaţi pe această piaţă.

Îmbunătăţirea informaţiei pe piaţa muncii este esenţială pentru reducerea şomajului în rândul tinerilor. În plus, numeroşi ti­neri ocupă posturi sub calificarea şi pre­gă­tirea dobândite în universităţi, ceea ce de­termină subutilizarea abilităţilor do­bân­dite pe perioada studiilor. Măsurile pre­zen­tate anterior pot contribui şi la re­du­ce­rea pierderii de potenţial uman generate de această subutilizare.

 

12 Dec

Firmele de training şi învăţământul universitar: piaţă versus stat

RADU ŞIMANDAN, Universitatea Politehnică din București

Educaţia universitară din România este un domeniu atent reglementat de stat, atât uni­versităţile de stat, cât şi cele private fi­ind obligate să respecte cerinţe amă­nun­ţite emise de minister. În ultimii ani, pia­ţa de training a crescut considerabil. Deşi există reglementări legale obligatorii şi pen­tru furnizorii de training, în com­pa­ra­ţie cu piaţa universitară această activitate este una relativ liberă, furnizorii pu­tân­du-se adapta mai uşor la cererea pieţei. Dezvoltarea pieţei de training este un simp­tom al lipsei de competitivitate a în­văţământului universitar, care, la rândul său, îşi are originea în hiperreglementarea legală. Există două categorii de motive pen­tru care oferta universităţilor este rup­tă de realitatea economică. O categorie de motive ţine de calitatea informaţiei care stă la baza deciziilor universităţilor, iar cea­laltă ţine de stimulente.

Un mediu instituțional care aduce per­for­manţă în educație este un mediu care în­curajează producerea de informaţie de ca­litate şi care stimulează ofertanţii să-şi adapteze oferta la cerere. Ofertanţii vor primi informaţie mai bună dacă sunt li­beri să-şi modifice cu costuri minime ofer­ta de cursuri aşa cum cred ei că vor satis­face clienţii. Consumatorii sunt, deci, sur­sa informaţiei şi ei o transmit către pro­ducători prin alegerile lor. Fiecare dintre ei se află în cea mai bună poziţie pentru a şti ce e mai bine pentru ei şi care e calea cea mai bună pentru a-şi atinge obiec­ti­ve­le. Ei sunt cu mult mai aproape de econo­mia reală decât managerii universităţilor.

Privitor la stimulente, în actualul aran­ja­ment instituțional, succesul unor univer­sităţi în satisfacerea consumatorilor nu se traduce în venituri mai mari pentru acele universităţi. Banii nu vin de la con­su­ma­tori, ci de la stat. Universităţile nu au in­te­res să fie pe placul consumatorilor, ci pe placul statului. Controalele din partea une­ia dintre multele agenţii însărcinate cu pro­movarea „calităţii“ trebuie tratate cu maximă atenţie şi bunăvoinţă. Resurse imen­se sunt alocate în aceste direcții, şi nu în aflarea şi satisfaceriea dorinţelor consumatorilor.

Pentru a justifica folosirea ghilimelelor în cazul termenului calitate, menționez în paranteză situaţia imposibilă în care se află o agenţie a statului însărcinată cu pro­movarea calităţii în educaţie. Această agen­ţie nu are la dispoziţie niciun canal de comunicare cu consumatorii serviciilor respective. În general, calitate înseamnă calitate pentru cineva; un produs este de calitate dacă satisface dorințele subiective ale cuiva. Neavând informaţia pe baza că­reia să acţioneze, agenţia va inventa felu­rite „standarde“ pretins obiective ale cali­tăţii, care îşi au sursa în propriile evaluări despre ce înseamnă educaţie de calitate. În plus, motivul stimulentelor se aplică în egală măsură activităţii agenţiei: chiar da­că ar avea informaţia, aceasta nu are motive să promoveze dorinţele consu­ma­torilor, funcţionarii nefiind premiaţi pe măsura succesului lor.

În plus, un scurt argument în favoarea fo­losirii termenilor piaţă, consumatori şi clienți de educație se impune. Deşi în mod obișnuit se susţine contrariul, nu exis­tă nicio diferenţă esenţială între piaţa de educaţie şi orice altă piaţă din econo­mie. Purtătorii cererii de diferite servicii educaţionale vor ca, de pe urma consu­mu­lui acelui produs, să îşi crească şansele de a-şi atinge obiectivele aşa cum şi le sta­bi­lesc ei – o mai bună participare la viaţa so­cială, un job mai bine plătit sau mai plă­cut etc. Beneficiile (anticipate) depăşind costurile, ei sunt dispuși să facă schimbul. Similar, firmele angajează resurse pentru a oferi acest produs de pe urma căruia se aşteaptă să obţină profit. Participând la schimb, ambele părţi se așteaptă să câş­ti­ge de pe urma tranzacţiei.

Firmele de training îşi obţin veniturile di­­rect de la consumatori prin preţul cur­su­rilor oferite. Depinzând de consumatori, ofertanţii de cursuri au tot interesul să le satisfacă şi cele mai capricioase cerinţe. Relaţia dintre consumator şi producător este una directă. Rezultatul: firmele îşi trimit angajaţii la cursuri (fiind chiar dis­puse să acopere costurile) mai degrabă la firme de training decât la greoaiele univer­si­tăţi care trebuie să ceară acordul minis­te­rului pentru orice produs oferit. Multe dintre cursurile oferite azi de traineri ar putea fi oferite de universităţi, dar acestea sunt împiedicate de reglementări stufoase.

În fine, o piaţă liberă a educaţiei are con­se­cinţe favorabile şi asupra respon­sa­bi­li­tăţii individuale. Fiind liberi să aleagă, oa­menii învaţă că de eforturile proprii depinde succesul sau insuccesul lor. Li­ber­ta­tea promovează responsabilitatea şi în acest domeniu, la fel ca în oricare altul.

12 Dec

Statul, educația și piața muncii

somer

GABRIEL MURSA, Institutul Friedrich von Hayek România

somerMajoritatea covârșitoare a românilor con­sideră că una dintre îndatoririle funda­men­tale ale statului este oferirea de ser­vicii educaționale, deoarece, alături de să­nătate, educația reprezintă un bun spe­cial, de care ar trebui să beneficieze fără opreliști orice cetățean. Însă atât teoria, cât și practica demonstrează că ingerin­țe­le sectorului public în acest domeniu, de­parte de a rezolva probleme reale, nu fac decât să conducă la agravarea lor. Din aceas­tă perspectivă, cel mai bun exemplu de efect pervers al intervenției statului constă în apariția și cronicizarea de­ca­la­jelor existente între oferta sectorului edu­cațional public și nevoile pieței muncii. Or, o modalitate prin care statul intervine în acest sector – devenit, practic, un veri­ta­bil monopol public – este subven­ționa­rea diferitelor forme de învățământ.

În prezent, România se confruntă cu una dintre cele mai ridicate rate ale șomajului în rândurile tinerilor din Europa. Există două cauze majore ale acestei realități: una de natură culturală – tinerii români sunt susținuți material de propriile familii o pe­rioadă mai lungă de timp, ceea ce-i des­cu­ra­jează să se angajeze – și una de na­­tură eco­nomică: subvenționarea masivă a sis­te­mu­lui de învățământ. Din lipsă de spațiu, ne vom concentra asupra celei de-a doua cauze.

Sistemul public de educație din România este un monopol controlat de grupurile de interese din domeniu, formate în spe­cial din sindicatele profesorilor, funcțio­nari (inspectori, membri ai aparatului bi­rocratic din ministerul de resort) și gru­pu­rile de politicieni care dețin (temporar) frâ­iele guvernării. Această realitate face ca sistemul educațional autohton să fie unul autist, înclinat spre satisfacerea propriilor nevoi, nu ale absolvenților și ale pieței mun­cii. De aceea, resursele financiare sunt dirijate spre menținerea unui statu-quo me­nit să păstreze norme didactice, pos­turi, locuri de muncă, departamente, spe­cia­lizări, nu să permită pregătirea în con­formitate cu nevoile reale ale tinerilor și cu doleanțele companiilor. Așadar, sta­tu­tul de monopol privilegiază oferta, în de­tri­mentul clienților (tinerii, ca beneficiari direcți de servicii educaționale, și com­pa­niile, ca beneficiari indirecți, ca entități ce angajează tineri). Dirijarea fondurilor publice în vederea menținerii acestui sta­tu-quo face ca resursele guvernamentale să nu finanțeze pregătirea în conformitate cu cerințele pieței muncii, ci în raport cu nevoile „sistemului“. Astfel, sunt subven­ționate facultăți, specializări, norme și ca­dre didactice ale căror rezultate nu se pliază pe cererea reală a pieței muncii. Prac­tic, guvernul alocă 50% din fondurile sale destinate sectorului educațional pen­tru a finanța învățământul teoretic, deși companiile românești solicită, în pro­por­ție de 80%, tineri cu calificări dobândite prin pregătire profesională (artizani, mun­ci­tori etc.). Această imensă disparitate în­tre ceea ce finanțează statul român și ceea ce solicită piața muncii arată gradul de autism în care trăiește sectorul public de educație din România.

Discrepanța dintre ceea ce face sistemul public de educație și ceea ce ar trebui să fa­că în realitate se explică atât prin faptul, deja enunțat, că el a devenit un scop în si­ne, menit să satisfacă dorințele celor ca­re-l controlează (sindicate, profesori, funcționari, grupuri de politicieni), cât și prin acela că, subvenționând în mod ina­decvat educația tinerilor, inculcându-le ideea „educației gratuite“, conferă aces­to­ra un stimulent fals atunci când își aleg pro­gramele de studii. Ideea bunului gra­tuit (educația finanțată de stat) este o ilu­zie costisitoare pentru tinerii care acceptă să urmeze programe de licență sau de mas­ter pentru a-și dobândi educația ne­ce­sară angajării ulterioare pe piața muncii. Aceste programe scad în mod artificial cos­turile personale pentru un tânăr dor­nic să dobândească abilități și cunoștințe. De aceea, ele devin, pe termen scurt, pro­fi­tabile pentru oricine; sunt ieftine, însă de slabă calitate. „Locurile finanțate de la buget“ par rentabile din perspectiva fap­tu­lui că tinerii lor ocupanți nu suportă sin­guri toate costurile. Astfel, specializările fi­nanțate din fonduri publice se confruntă cu o cerere artificial de mare din partea unor tineri („valuri“ de economiști, in­gi­neri etc.) care, în timpul studiilor, nu su­por­tă decât o parte a costurilor școla­ri­ză­rii. Însă, având în vedere că specializările sunt finanțate pentru a răspunde în spe­ci­al salvgardării intereselor profesorilor, nor­melor didactice, birocraților etc., cos­tu­rile reale suportate de beneficiarii de ser­vicii (studenți, elevi etc.) se transferă în viitor prin dificultăți enorme la an­ga­ja­re, dată fiind discrepanța sus-pomenită. Astfel, tinerii români se pregătesc „ieftin“ pentru meserii fără cerere. Perioada lungă de căutare pe piața muncii (aproape un an de la absolvire) explică această ano­ma­lie.

12 Dec

Alternative şi soluţii private în completarea educaţiei de stat din România

joburi (640x241) (376x288)

OVIDIU NEACȘU, SoLib

joburi (640x241) (376x288)Pe măsură ce România a devenit o des­ti­na­ţie mai sigură şi mai interesantă pentru in­vestiţii, ocuparea locurilor de muncă nou create cu angajaţi calificaţi a devenit tot mai dificilă, fiind unul dintre factorii principali luați în calcul în analiza de risc a unei investiții. Iar prin calificați în­țe­le­gem angajați pregătiți în mod specific (nu doar tangențial) pentru acel loc de mun­că, la nivelul exigențelor momentului an­ga­jării, familiarizați cu noile tehnologii din domeniu.

Printre cauzele discrepanței dintre ce­re­rea și oferta de abilități se numără uzura morală a unora dintre ocupaţiile vechi, modificarea specificului şi cerinţelor lo­cului de muncă, viteza cu care tehnologia modifică metodele și lanțul de producție și inadaptarea educaţiei de nivel mediu şi superior la cerinţele unei pieţe a muncii tot mai dinamice, mai diversificate şi spe­cializate.

Sistemul educației de stat rămâne, aseme­nea majorității domeniilor administrate de stat, în urma vremurilor. Înființarea de noi școli profesionale ori universități de stat este, practic, inexistentă, adăugarea de noi secții ori facultăți în cadrul celor vechi, de asemenea, iar introducerea de noi cursuri în programele existente este greoaie și nu ține pasul cu schimbările unei economii globale dinamice.

În anul 1995, în şcolile profesionale din România învăţau peste 285.000 de elevi, iar numărul acestora a scăzut de aproape 11 ori până în prezent, astfel încât, la în­ceputul anului 2014, erau înscrişi mai pu­ţin de 26.000 de elevi în astfel de insti­tu­ţii de învăţământ.

Din aceste motive, unii dintre angajatorii care au dorit să îşi deschidă ori extindă afacerile din România au apelat la cursuri de calificare/recalificare suplimentare pentru angajaţii lor ori au deschis şcoli profesionale proprii, pentru a-şi asigura noi generaţii de potenţiali angajaţi ca­li­fi­caţi.

De exemplu, Școala Profesională Ger­mană Kronstadt (Brașov) oferă elevilor săi un program de trei ani, timp în care practica ajunge să ocupe până la 75% din timpul petrecut în școală. Școala oferă trans­port și masă pe perioada studiilor și o bursă lunară în valoare de 400 de lei (din care 200 de lei de la stat și 200 de lei de la angajatorii privați). Diplomele sunt recunoscute național și internațional, iar absolvenții au prioritate la angajare.

În Arad, fabrica de vagoane Astra a des­chis anul acesta școala profesională cu ace­lași nume, oferind cursuri de calificare în meserii conexe producției de material rulant, mentenanță și reparare de loco­mo­tive și căi ferate. Școala oferă burse de 300 de lei lunar elevilor care locuiesc în afara școlii și 100 de lei lunar celor care stau în cămin, iar locul de muncă la ab­sol­vire este asigurat, elevii având obligația de a lucra cel puțin cinci ani pentru Astra Vagoane Arad. Asemenea școlii din Bra­șov, și școala Astra urmărește diver­si­fi­ca­rea calificărilor oferite și realizarea de par­teneriate cu alți angajatori interesați.

Școala Profesională Germană Alba Iulia și Colegiul Tehnic Independenţa Sibiu (sus­ținut de Asociaţia Româno-Ger­ma­nă de Formare Profesională în Sistem Dual din Sibiu) sunt parteneriate public-privat ce folosesc resursele alocate de către stat și de către potențialii angajatori privați pen­tru oferirea de calificări cerute de pia­ța muncii din zonă. Județele Sibiu și Alba Iulia înregistrează unele dintre cele mai reduse rate ale șomajului din țară, atră­gând în ultimii ani mari angajatori din in­dustrie și servicii.

Una dintre cele mai des întâlnite com­pa­rații referitoare la sistemul de învățământ românesc este cea dintre școlile de stat și cele private ori dintre facultățile de stat și cele private, cel mai adesea fiind eviden­țiate fie performanțele mai ridicate ale ce­lor dintâi, fie costurile mai ridicate ale celor din urmă. Aceste argumente sunt utilizate pentru a discredita ideea că un sistem de prestatori privați de servicii de educație ar fi scump ori ineficient. Com­pa­rația dintre un sistem de stat, cu finan­ța­re practic nelimitată, gratuită și indepen­den­tă de rezultate, și concurenții săi pri­vați este însă una incorectă. Pentru a ve­dea cum ar funcționa școlile private, e mai realist să privim la segmentul îngust, dar în creștere, al școlilor de meserii și la modul în care apropierea de angajatori modelează programa, crește eficiența pre­dării, interesul elevilor și șansele de an­ga­jare ale acestora.

12 Dec

Educația: între înflorirea persoanei și pregătirea pentru piața muncii

MIHAI-VLADIMIR TOPAN, Academia de Studii Economice

Natura paradoxală a educației (aceasta tre­buie să fie deopotrivă relevantă pentru viața reală, concretă, în care se înscrie și locul de muncă, dar și detașată, con­tem­pla­tivă, teoretică) se traduce cel mai ade­sea într-o dialectică ce opune, de pildă, învățământul ca bun public, subvenționat masiv de către stat („gratuit“) și mo­no­po­lizat sub o piramidă de structuri, de la in­spectorate la minister, învățământului in-house – neacreditat ca atare –, prac­ti­cat de anumite companii (vezi, de pildă, programele de tip management trainee ale multor companii mari de pe piața ro­mânească). Primul este egalitar, oferit în spiritul cetățenesc al „dreptului la edu­ca­ție“, dar în același timp în cădere liberă din perspectiva calității, cumulând o serie de probleme care au devenit locuri co­mu­ne: prost finanțat, birocratizat, unifor­mi­zat și „de masă“, corupt (vezi calitatea doc­toratelor ca simptom la vârf), populat cu absolvenți nu din primele eșaloane. Al doilea este mai elitist, selectiv și res­tric­tiv, mai pragmatic, dar îngust, parohial în preocupări, neatent la tolba mult mai lar­gă a marilor idei ce-ar trebui să ajungă pe umărul oricărei persoane educate. Primul o fi învățământ, dar „nu e ceea ce tre­bu­ie“ (din perspectiva pieței muncii; din pos­tura de cadru didactic în învățământul economic superior, mi-a fost dat de ne­nu­mărate ori să aud că absolvenții „nu știu să citească o factură“ sau că „habar n-au ce-i acela un conosament“); cel de-al doi­lea o fi ceea ce trebuie, dar nu e cu ade­vă­rat învățământ. Există ieșiri din această dia­lectică?

Mai întâi, să punctăm câteva false ieșiri. Prima este negarea însăși a problemei pe considerentul, expus în trecere, că cele două „sunt complementare“. Așa cum mașina personală și troleibuzul par, la pri­ma vedere, complementare ca mijloace de transport, dar, dacă judecăm mai atent, existența celui de-al doilea – gra­tuit sau ieftinit artificial – modifică sem­ni­fi­cativ utilizările ambelor mijloace (în sensul discoordonării dintre ele: de prea multe ori fie se suprapun, fie lipsesc am­bele, în funcție de ore și rute), așa și în­vățământul public (zis mai „teoretic“) și cel privat informal (să-i spunem „for­ma­rea la locul de muncă“) își pun mai de­gra­bă bețe-n roate reciproc sau se întrec în a se învinui unul pe celălalt de precaritatea generală a formării tineretului.

Nu mai insist, discuție lungă și intere­san­tă în sine. Ea deschide însă o altă pseudo-soluție la paradoxul educației în societatea modernă: cooperarea între cele două sfere în datele lor actuale. Cu alte cuvinte, me­diul educațional să importe tale quale formatori („traineri“) din practică, iar sfera practică să facă apel la educatorii (iarăși tale quale) din sfera educațională. Asta ține până la momentul (care, de re­gulă, survine rapid și frust) al descoperirii inadecvărilor profunde. Celor „din prac­tică“ le ies peri albi când aud de planuri de învățământ și programe analitice (sau când descoperă că primul lucru pe care tre­buie să i-l inoculezi studentului e in­te­resul). Celor din „academic“ li se pare cu totul nerăbdătoare, nerespectuoasă, auto­su­ficientă abordarea grăbită a sferei prac­ti­ce. Pendulăm undeva între pierderea de timp și erodarea standardelor, cu o po­si­bi­lă întâlnire (compromis) la mijloc, într-un fel de manelizare a educației.

Pentru a încheia într-o notă mai opti­mis­tă, să punctăm și o posibilă ieșire: întoar­ce­rea educației către viață, prin liber­a­li­za­rea ei fundamentală. Adică recuperarea ei în sferele din care a fost – prin mo­nop­o­li­zarea statului – alungată: în familie, în bi­serică, în sfera afacerilor, în cluburi, aso­ciații sau fundații etc. Am tot mai acut senzația că ne-am obișnuit să numim „edu­cație“ doar o fâșie extrem de îngustă din întregul spectru posibil. Și asta mai ales când vine vorba de formă sau format. Dacă „educație“ înseamnă doar serie de curs sau grupă de seminar, în locuri anu­me, în bucăți temporale stan­dardizate, în maniere de transmitere anume, după or­ga­nizări standardizate ale materiei anume, atunci e de la sine înțeles că alte forme de edu­cație nu vor mai fi numite sau acre­di­tate ca atare. Iar rezultatele posibile în sfe­ra acelor alte moduri educaționale sunt acum revendicate de la șablonul educa­țio­nal oficial care nu poate decât să dezamă­gească. Educația ar trebui, în fond, să fie la fel de diversă ca viața. Numai lăsată în grija cooperării sociale libere (care ar fi, în același timp, o concurență și un proces de testare și descoperire) s-ar putea mo­dula suficient încât să recupereze și dezi­de­ratul dezvoltării personale (sau înfloririi umane), dar și pe cel al adecvării la piața muncii. Altminteri, așteptăm simfonii de la cutiuțe muzicale.

12 Dec

Educație pentru eșec

universitate

LAURENȚIU GHEORGHE, Facultatea de Filosofie, Universitatea din București

Una dintre mantrele programelor edu­ca­țio­nale moderne este integrarea absol­ven­ților pe piața muncii și adaptarea progra­melor de studiu ale universităților la ce­rin­țele companiilor. O altă mantră ne repetă că universitățile sunt în competiție pe piața educațională pentru a atrage stu­denți. Cele două direcții ar trebui să fie com­plementare și, în teorie, rezultatul ar fi universități competitive din punct de vedere al cercetării, care produc absol­venți ușor integrabili pe piața muncii.

În realitate, la ceea ce am ajuns a fost re­zultatul opus: nici universitățile nu au de­­venit mai competitive, nici absolvenții nu s-au integrat mai ușor pe piața mun­cii. Me­canismele perverse ale unei com­pe­tiții înțelese pe termen scurt au făcut ca uni­ver­sitățile să-și adapteze programele de studiu disciplinelor în vogă, iar firmele să prefere absolvenți slab pregătiți, care să fie calificați ulterior în interiorul com­paniilor.

În felul acesta, rolul fundamental al uni­versităților a fost ratat, firmele au pierdut avantajul de a angaja absolvenți care să aducă un suflu nou și să crească compe­ti­tivitatea, iar vina îi aparține universității, în principal, tocmai pentru că s-a „adap­tat“ cerințelor „pieței“. De ce? Pentru că rolul universității nu este de a se adapta realității, ci de a o pune sub o lupă cri­ti­că. Pe de-o parte, universitatea trebuie să creeze caractere, oameni cu o viziune pro­prie asupra realității, capabili să ia decizii, să înțeleagă realitatea și să o poată schim­ba, iar, pe de altă parte, să forțeze li­mi­tele cunoașterii și să propună noi moduri de a te raporta la realitate. Adaptându-se necritic la cerințele imediate ale pieței, uni­versitatea își pregătește absolvenții pentru eșec, și nu pentru că modelul an­treprenorial al universității este greșit, ci pentru că este prost înțeles.

Felul în care universitatea și puterea po­li­tică care reglementează învățământul în­țeleg acest model este unul pur birocratic, în care rata de integrare a absolvenților es­te criteriul determinant al per­for­man­ței, cuplat cu numărul de studenți atrași și cu numărul de granturi obținute. Acest model nu este unul antreprenorial au­ten­tic, ci este unul contabilo-birocratic, ase­mănător celui aplicat în perioada so­cia­listă, în care s-au schimbat doar „cri­te­riile materiale de performanță“.

Da­că o firmă s-ar baza doar pe acest mo­del, ar da faliment curând, deoarece nu ar rezista competiției cu firmele care aduc ino­vații reale atât în ceea ce privește ma­na­gementul, cât și în ceea ce privește teh­nologiile și produsele. A te adapta con­di­țiilor pieței nu înseamnă a intra într-o uni­formitate de practici și produse cu competitorii, ci înseamnă și a crea noi nevoi, noi produse, a anticipa cererea și a crea noi nișe.

O universitate antreprenorială nu este o universitate conformistă. Este o un­iver­si­tate care își asumă riscuri ca instituție și ca­re îi învață pe studenții ei să își asume riscuri. Universitatea are vocația de a an­ticipa mersul societății, iar multe dintre mo­dificările sociale și tehnologice actuale își au originea în universități. Societatea in­formațională actuală s-a dezvoltat co­mer­cial în mare parte pornind de la pro­iecte universitare de cercetare. Ea a adus modificări fundamentale în structura ser­vi­ciilor, a economiei, dar și a societății în general. Felul în care acest lucru este in­ter­nalizat de sistemul nostru birocratico-con­tabil este creșterea numărului de locuri la facultățile de profil informatic. Dar ceea ce generează profit nu sunt obiectele sau persoanele, ci ideile – degeaba ai 1.000 de programatori, dacă ei nu au o idee de afa­ce­re care să fie profitabilă sau nu reușesc să ofere produse noi și inovative. Pentru a face asta, ei ar trebui să înțeleagă încotro merge societatea și să poată anticipa ce­rin­țele ei viitoare. O educație care ține sea­ma de acest deziderat este o educație com­pe­titivă. Pentru asta, universitatea nu tre­buie doar să îi învețe cum să pro­grameze, ci să îi învețe cum să gândească.

Universitățile trebuie să își asume acest rol de formare, chiar cu riscul de a intra în conflict cu „tendințele“ pieței. Ca toate marile întreprinderi de succes, ceea ce la început pare a fi contra curentului se do­ve­dește a fi mai târziu anticiparea vii­to­ru­lui curent. Dacă vrem să evadăm din cap­cana eșecului previzibil, va trebui să ne asumăm riscul de a fi contra curentului.

12 Dec

Nu dorim bariere, dar le susținem

IONUȚ STERPAN, George Mason University

Că legile reflectă preferința publicului e primul lucru pe care îl auzi de la un de­mo­crat de stânga. E o judecată superficială, pen­tru că tocmai procesul politic etatist determină preferința pentru politici pu­bli­ce etatiste.

Cum explicăm barierele politice pe piața muncii într-o democrație? Ideea de ba­rie­re sună rău, nimeni nu le votează direct. Avem bariere pentru că brokerii politici formează gusturile și ambalează deser­vi­cii­le publice în pachete care sună bine: „o anu­mită doză de protecție a locului de mun­că și la locul de muncă“, „o garanție a venitului la un nivel decent“, „o edu­ca­ție adecvată“ etc. Realitatea barierelor e as­cunsă în spate. Problema nu e că dorim garanții, ci că girăm furnizarea lor printr-un proces politic, fără să vedem că ele au mai mult de-a face cu piața decât cu sta­tul. Concurența din partea altor an­ga­ja­tori e cea care furnizează aceste garanții. Dar suntem convinși că numai statul ni le poate da. De unde vine această con­vin­ge­re și de ce e atât de persistentă?

Ti­parul etatist de gândire persistă pentru că grupurile concentrate de interese au un avantaj în fața grupurilor dispersate care semnează nota de plată: își coor­do­nea­ză mai bine acțiunile. Per total, cos­tu­rile grupului pierzător depășesc valoarea de care se bucură grupul câștigător. Dar exproprierea are loc cu succes din pricina asimetriei în costurile de organizare ale ce­lor două grupuri. În timp ce structura unui grup organizat permite strângerea de fonduri pentru lobby, grupul pierzător este atât de dispersat încât fiecare mem­bru luat separat găsește mai ieftin să plă­tească costul noii restricții decât costul de informare asupra naturii legii, plus costul de organizare a rezistenței. Sindicatul e exem­plul clasic de grup organizat de in­te­rese. O barieră legală pe piața muncii e con­semnarea unui transfer de avuție către sindicat de la grupuri dispersate: cei care își caută de lucru, potențiali angajatori, consumatori care ar plăti mai puțin pen­tru servicii economice, plătitori de aju­toa­re sociale. Când iei în calcul toate cos­tu­ri­le, vezi că tinerii sunt afectați ne­ga­tiv.

Dar dacă pierzătorii sunt mai mulți decât câștigătorii, de ce nu e profitabil pentru un candidat la o poziție politică să de­maș­te legile ineficiente? De ce nu văd o can­di­da­tură pe o platformă de anulare a pro­iec­te­lor politice care produc pierderi nete su­portate de cei mulți și neorganizați? În primul rând, prea puțini dintre cei ce pierd știu că pierd. Din perspectiva votantului obișnuit, e avantajos să nu te informezi, pentru că impactul unui vot neinformat asupra votantului însuși se pierde într-o mare de voturi. Apoi, ti­pa­rul etatist de gândire persistă pentru că, odată ce indivizii găsesc avantajos să nu se informeze, devin pradă ușoară pentru grupurile speciale de interese care în­cear­că să le manipuleze sentimentele. Ce șan­se sunt ca cineva la televizor, acum, să ar­gumenteze pe canalul cel mai popular că piața, nu statul, rezolvă problemele? Nicio șansă, pentru că porțiunea de avan­taj privat pe care acel personaj l-ar ex­tra­ge dintr-o ușoară liberalizare ar fi mai mi­­că decât costul lui privat de a-i fi con­vins pe alții. Dacă la fel de mult ar câștiga și cei care nu au plătit, de ce să plătească doar el costul?

Al treilea motiv pentru care etatismul e persistent e că nu contează concurența politică. Chiar dacă preferința publicului nu e captivă unui grup politic anume, ima­ginația lui politică e captivă. Procesul de­mocratic permite contestarea reciprocă a pretențiilor politice, dar nimeni nu are in­teresul să conteste serios că soluțiile problemelor sociale trebuie să fie politice, guvernamentale, de stat. Toți concu­ren­ții politici vizibili sunt la fel în privința ca­re contează cel mai mult. Toți îm­păr­tășesc presupunerea că problema dis­cutată, oricare ar fi ea, trebuie rezolvată de o întreprindere politică centralizată.

Iar aici intervine cel mai simplu me­ca­nism psihologic: asocierea. Prin repetiție și întărire implicită a premiselor, publicul ajunge să asocieze problemele discutate cu tipul de soluții cel mai vehiculat. Cu cât se acumulează un discurs politic pro-stat, cu atât un discurs pro-piață îmi va suna mai străin.

Nu e imposibil ca cineva să propună în bloc dereglementări. Problema este că acest personaj nu are șansa de a fi înțeles și aprobat. Cade victimă opiniei publice deja formate de discursul public obișnuit care i-a sedus pe pierzători. Din pers­pec­tiva fiecărui pierzător luat separat, costul rezistenței la seducție a fost mai mare de­cât costul eventual al co-semnării notei de plată. Tinerii nu urmăresc politica. Dar nu e nevoie. Din păcate, imaginația lor po­litică, morală e deja formată astfel încât să-și facă singuri rău. Spațiile edu­ca­țio­nale media sunt și ele spații media. Li­ci­tațiile au fost câștigate, pierzătorii deja contaminaţi. Avem bariere politice pe pia­ța muncii, pentru că, fără să le vrem, le susținem.

12 Dec

Munci creative, vechea roboteală și noile mașinării automate

roboti

CONSTANTIN VICĂ, Centrul de Cercetare în Etică Aplicată

2015 este anul în care a revenit întrebarea privind dispariția muncii din cauza ela­nului luat de dezvoltarea automatizării și roboților, cercetării în inteligența arti­fi­cială și machine learning etc. Odată cu mun­ca
nu dispar și cei care ar putea mun­ci. Astfel, omenirea se vede în fața unui scenariu straniu: o lume de mașini cu un grad mai mic sau mai mare de autonomie, în care foarte mulți oameni sunt inutili. De aici și chestionabila inferență cum că automatizarea, roboții și inteligența arti­fi­cială ar pune în pericol precarul echilibru dintre capital și muncă pe care-l moș­te­nim de la originile capitalismului, că ar deschide calea către o lume a totalei do­mi­nații tehnologice asupra omului. Dis­pa­ri­ția muncii este văzută ca intrinsec rea, greșită. Dar de ce ar fi?

În primul rând, nu este foarte clar dacă premisa care susține că automatizarea va distruge locuri de muncă nelăsând loc unei dezvoltări viitoare, apariției altor me­serii, servicii, obiecte și moduri de pro­ducție este adevărată. Istoric, odată cu pri­ma revoluție industrială, mașinile nu au dus la o înrăutățire a condițiilor de mun­că și nici la șomaj. Dimpotrivă, mun­ca a fost îmbogățită și homo laborans a de­venit din ce în ce mai mult un homo fa­ber, îndepărtându-se de mizeria pri­me­lor fabrici și exploatarea primilor patroni. Adesea este invocată ideea lui Schum­pe­ter, a„distrugerii creatoare“. Indeter­mi­na­rea ei o face puțin utilă, atunci când ar trebui să prognozăm sau să închipuim vii­torul economiei, dar are un rol euristic. Oamenii vor căuta „să se descurce“ și vor inventa căi proprii sau colective pentru a servi acestui scop al adaptării – pentru aces­tea, tehnologia este cel mai bun to­va­răș de drum. Cei mai apți, în mod natural și istoric, să facă acest lucru sunt cei ti­neri. Întrebarea astfel ar trebui să fie: ci­ne, în urma automatizării, este avantajat și cine nu?

Apoi, schimbarea naturii muncii nu este totuna cu dispariția ei, dar norma zilelor noastre este exagerarea. Dispare o anu­mită categorie de meserii, care presupun repetiție fără diferență și un meșteșug „minor“, abilități scăzute, activități care sunt destul de mecanice și înrobitoare, care nu conduc la afirmarea creatoare a persoanei umane. „Cu sudoarea frunții tale îți vei mânca pâinea“ (Geneza 3:19-21) este un canon primit de la creatorul suprem. Omul nu trebuie să se bucure mun­cind. Dar de ce nu? În România exis­tă deja o companie, UiPath, care face au­tomatizarea software a unor procese pen­tru mari clienți mondiali și își are ca prin­cipiu de bază fericirea și deschiderea crea­tivă a angajaților. Managerii știu că pro­du­sele lor vor scoate de pe piață zeci de mii de muncitori digitali din Asia, dar oferă, în schimb, posibilități de înflorire ti­ne­ri­lor din România.

Un raport recent al unei bănci susține că aproape jumătate dintre locurile de mun­că din Marea Britanie sunt expuse dispa­riției din cauza automatizării. Acum doi ani, un alt studiu al Universității din Ox­ford susținea același lucru despre Statele Unite. Cu toate acestea, impactul auto­ma­ti­zării și roboților este supraestimat – nu­mai în 2014, numărul de roboți industriali vânduți pare a fi de doar peste 120.000 de bucăți, nu 230.000, cum a susținut indus­tria în speranța că profețiile se auto­îm­pli­nesc. Cine are dreptate? Cei care văd sfâr­șitul iminent al muncii sau cei care în­cear­că să creeze o imagine mai degrabă opti­mis­tă? Apelul la date și fapte e viciat de însăși teoria care îți spune spre ce și cum să privești.

Consider că două direcții de cercetare me­ri­tă avansate. Prima privește fetișul mun­cii grele, moștenire a distopiilor totalitare din secolul trecut. Automatizarea și robo­ții scot din schemă tocmai munci dezu­ma­ni­zante, lăsând loc și timp pentru meserii sau activități din ce în ce mai creative. Schim­barea aceasta poate fi una favorabilă pentru întreaga umanitate, cu o condiție: ro­lul pe care proprietatea privată – atât asu­pra bunurilor materiale, cât și asupra celor ideale –, înțeleasă ca instituție a coo­perării umane, îl va avea în a stabili cine e îndreptățit(ă) la produsele automatizării. Dacă nu vor mai exista munci grele, re­pe­ti­tive, care nu cer abilități, iar foarte mulți oameni vor trece printr-o perioadă de tranziție (sau nu se vor mai putea adap­ta deloc noilor condiții de muncă), atunci e necesar un cadru al schimbării în care cei vulnerabili să fie protejați. Poate că e vor­ba despre un venit minim garantat sau des­pre împărțirea unor beneficii ale auto­ma­­tizării și celor care nu dețin mașinile sau, cum s-a avansat mai în glumă, mai în se­rios, un comunism automatizat de lux. Da­că niciuna dintre variante nu va fi ur­ma­tă, ne putem aștepta, justificat, la o no­uă miș­care Luddită care va sabota noile mașini.

12 Dec

Șomajul tinerilor ca problemă de etică aplicată: sunt companiile din industria IT mai morale?

RADU USZKAI, Centrul de Analiză și Dezvoltare Instituțională

Din punct de vedere teoretic, distincția cu care eticienii în afaceri încă operează este aceea dintre cele două mo­da­lități de a concepe responsabilitatea morală și socială a afacerilor. Avem, pe de-o parte, teoriastockholderilor (acționarilor) formulată pentru prima dată de către eco­no­mistul Milton Friedman, conform căreia res­pon­sa­bi­li­tatea socială a afacerilor este exclusiv sporirea profitului în limitele legii. Pe de altă parte, teoria stakeholderilor subliniază faptul că managementul unei companii are o serie de datorii specifice față de anumite părți care pot fi afectate de activitatea economică. Exemplele de ase­me­nea părți cointeresate din literatura de specialitate varia­ză de la furnizori și angajați până la comunitatea în care o companie își desfășoară activitatea economică.

Ti­nerii șomeri care fac parte din comunitatea sau statul în care activează o companie pot fi priviți ca stake­hol­deri. Putem spune însă despre managementul companiilor ca­re decide să nu angajeze tineri că denotă un com­por­ta­ment imoral? Răspunsul la această interogație este unul negativ, deoarece trebuie să privim cu atenție matricea de costuri în care antreprenorii își desfășoară activitatea economică. Cu alte cuvinte, ipoteza de la care plec este următoarea: cu cât costurile cu angajarea tinerilor sunt mai mici, cu atât numărul de tineri pe care o companie îi va angaja va fi mai mare.

Deși pare o ipoteză banală, practica uzuală și cotidiană a creatorilor de politici publice din domeniul fiscal din Ro­­mânia infirmă această (potențială) evidență, cu o sin­gu­ră excepție notabilă: industria IT. Companiile care ope­rează în acest domeniu oferă cele mai avantajoase sa­la­rii, angajând cu precădere persoane tinere. Dinamismul companiilor care operează în acest sector este evident, da­că ne uităm doar la contribuția la PIB: dublu față de 2011, depășind în 2014 ramuri tradiționale ale economiei precum agricultura.

Au companiile care activează în această industrie un ma­nagement mai moral în virtutea faptului că angajează cu precădere tineri și beneficiază, în aceste sens, de o „kar­ma“ etică, ce se traduce într-o marjă sporită a pro­fi­tu­lui? Răspunsul este negativ și se regăsește în structura de costuri pe care aceste companii o au, în comparație cu celelalte. Pe lângă alte facilități fiscale, scutirea de la pla­ta impozitului pe salarii pentru angajații din IT repre­zintă o modalitate de optimizare a resurselor rare pe care le are un antreprenor. Mai multe resurse înseamnă, evident, posibilitatea de a angaja mai mulți oameni.

Nu trebuie să trecem peste acest aspect atunci când eva­luăm moral managementul companiei în conjuncție custakeholderii tineri. Dacă de aceste facilități fiscale s-ar bu­cura toți antreprenorii, indiferent de sectorul eco­no­mic în care activează, numărul de tineri angajați ar fi, cu siguranță, mai mare.

Copyright © 2014-2015. Toate drepturile rezervate.