12 Dec

Rolul fondurilor europene în formarea și educarea antreprenorilor români

CRISTIAN PĂUN, Academia de Studii Economice

Într-o economie de piață, an­tre­pre­no­ria­tul este forma principală prin care se poa­te ajunge la prosperitate. Antreprenorii sunt cei care creează locuri de muncă și fac loc la masa prosperității unui număr mare de angajați și furnizori, pentru că, cu cât actul antreprenorial este mai com­plex, cu atât el antrenează o parte mai ma­re din societate. Ce avem de făcut nu este să inventăm noi și noi scheme redis­tributive, ci să stimulăm creșterea gra­du­lui de complexitate a actului economic pen­tru a face loc la cât mai mulți dispuși să își asume incertitudini sau să mun­ceas­că pentru cei care vor să facă acest lucru. Antreprenoriatul pur este concurat în so­cietățile moderne de antreprenoriatul po­litic. Prosperitatea se poate atinge și altfel în aceste sisteme economice: prin perce­pe­rea de taxe sau prin autorizarea actului an­­treprenorial (antreprenorul fiscal) și prin tipărirea profitului (antreprenorul mo­netar).

Fondurile europene care își propun să cre­eze sau să dezvolte antreprenori intră în aceeași schemă redistributivă. Sunt re­sur­se care provin din taxe sau din producție monetară (mai rar). Ele îmbracă în pre­zent diferite forme: finanțează demararea de afaceri (start-ups), contribuie la dez­voltarea IMM-urilor existente ca fiind con­siderate un sector sensibil și cu probleme de finanțare, asigură finanțarea inovării, cercetării-dezvoltării, finanțează dezvol­ta­rea infrastructurii de afaceri (parcuri in­dustriale, parcuri tehnologice, clustere sec­toriale etc.). La aceste scheme se mai adaugă și cele care finanțează direct cum­părarea de active fixe (echipamente, noi tehnologii) ori subvenționarea directă a producției sau a deținerii de mijloace de producție (cazul agriculturii). Când ana­li­zăm impactul societal al acestor fonduri sau când vorbim despre virtuțile lor pen­tru dezvoltarea economică a unei țări, nu trebuie să uităm că ele provin de undeva: nivelul impozitării, în creștere peste tot în Uniunea Europeană, alimentează din plin aceste resurse aparent gratuite. Ca atare, dezvoltarea unui sector (IMM-urile inovatoare de exemplu) prin fonduri eu­ro­pene se face în condițiile în care alte sec­toare sau domenii nu se dezvoltă pentru că impozitarea este mare. De exemplu, im­pactul fondurilor europene asupra dez­voltării antreprenorilor este redus, dacă el se face cu costul unei fiscalizări excesive a consumului (TVA peste 15% este deja con­si­derat nociv pentru o afacere). Eroarea care se face în alocarea de resurse din ast­fel de fonduri către dezvoltarea an­tre­pre­noriatului este imensă. Utilizarea fondu­ri­lor europene trebuie să se facă cu mare atenție, pentru că genul acesta de inter­venție produce alterări ireversibile în struc­tura producției, dar și în modul în care înțelegem ce înseamnă piața și mo­dul de alocare a prosperității prin schim­bul voluntar.

O categorie aparte de fonduri europene destinate dezvoltării antreprenoriatului vizează educația. Indiferent de grupul țin­tă vulnerabil vizat de aceste finanțări, nu trebuie uitat că antreprenoriatul nu în­seam­nă doar să deții o bună pregătire economică și managerială. Antreprenorul e mai mult decât un manager, admi­nis­trator ori simplu capitalist. El trebuie să înțeleagă și să își și asume incertitudinea inerentă unui act antreprenorial. Aceasta înseamnă că educația în acest domeniu are un rol limitat și că, de cele mai multe ori, eșuează în a produce antreprenori au­tentici. De multe ori, s-a dovedit că edu­cația potențează aversiunea la risc, nu o diminuează. Cazurile de succes în antre­prenoriatul incipient arată că educația are un rol marginal în inițierea și supra­vie­țui­rea afacerii. Cu cât afacerea devine mai com­plexă sau cu cât stadii de producție sunt adăugate, educația devine im­por­tan­tă. Fondurile europene trebuie utilizate cu mare discernământ și atenție în ceea ce privește educația inițierii unei afaceri, care ar trebui să pună accent mai degrabă pe înțelegerea naturii pieței și a me­canis­me­lor sale și pe înțelegerea incertitudinii, care niciodată nu poate fi eliminată. Dez­vol­tarea unei afaceri presupune și ea o edu­cație concentrată pe alte elemente, ca­re țin de externalizarea efortului an­tre­prenorial către terți (angajați, furnizori, in­vestitori, creditori).

În concluzie, putem afirma cu tărie că fon­durile europene, prin natura lor, sunt re­surse care gravitează în jurul de­ci­den­ți­lor politici și că rămân (indiferent de in­tenții sau măsuri) puternic îmbibate de ar­bitrar. Capacitatea acestor fonduri eu­ro­pene de a crea/dezvolta o afacere este li­mitată, pentru că, deși banii sunt aparent gratuiți sau nerambursabili, ei provin de undeva. Capacitatea acestor fonduri de a edu­ca sau forma antreprenori este și ea foar­te limitată, pentru că antreprenoriatul nu este o știință și nu poate face obiectul unei formule exacte, menite să fie re­pro­du­să, învățată sau aplicată de către toți.

12 Dec

Tinerii, munca și inflația

TUDOR SMIRNA, Institutul Ludwig von Mises România; Academia de Studii Economice

Inflația, care se definește în mod clasic ca o creștere artificială a cantității de bani din economie, are efecte nesănătoase asu­pra prețurilor. Ea provoacă o redistribuire de avuție și, dacă este injectată prin piața creditului, duce la un avânt iluzoriu și apoi la prăbușirea generalizată a activității economice.

Redistribuirea inflaționistă, sau efectul Can­tillon, este legată de faptul că anumite persoane, instituții sau firme vor fi pri­me­le beneficiare ale inflației și vor putea achi­ziționa bunuri și resurse licitând cu bani noi la prețuri vechi, pe care le vor face să crească. Ceea ce vor câștiga primii po­se­sori ai noilor bani vor pierde cei care vor trebui să facă față unei creșteri genera­li­zate a prețurilor, în condițiile în care ve­niturile lor sunt fixe.

Cum sunt muncitorii afectați de inflație? În măsura în care au venituri fixe, vor fi sărăciți prin creșterea artificială a ni­ve­lu­lui prețurilor. Chiar dacă introduc în con­tractele de muncă clauze de indexare cu rata inflației, muncitorii rămân totuși cei mai afectați de efectul Cantillon. Rata ofi­cială a inflației este subestimată prin ma­nipulări statistice și nu redă decât o parte din inflația reală pe care o suferă sala­ria­ții. Este adevărat că o piață a muncii di­namică nu va împiedica muncitorii să-și rezilieze contractele și să se angajeze la firme concurente care oferă salarii mai mari. Aici, ajungem la a doua mare pro­ble­mă generată de inflație: ciclul economic.

Ciclul este efectul injectării banilor noi în economie prin piața creditului. Atunci când banca centrală și băncile comerciale creează masă monetară și o introduc pe piață sub forma creditelor necesarmente mai ieftine decât ar fi fost în absența exce­dentului monetar, antreprenorii sunt ten­tați să anticipeze că procesele de pro­duc­ție pot fi mai lungi și, implicit, mai pro­duc­tive. Cu cât mediul antreprenorial este mai concurențial, cu atât mai mulți vor fi cei care vor apela la credite ieftine, care vor fi folosite pentru achiziționarea de resurse, capital și, bineînțeles, muncă. Toate aceste categorii de factori de pro­ducție vor avea prețuri în creștere. Lu­cră­tori cu diverse calificări vor observa că se înmulțesc oportunitățile de angajare și sa­lariile cresc.

Dar rata dobânzii scăzută artificial prin ex­pansiunea creditului nu reflectă ade­vărata preferință socială pentru bunuri prezente față de bunurile viitoare. Sa­la­ria­ții au de obicei un rol hotărâtor de jucat în revelarea adevăratei preferințe de timp, prin deciziile lor de achiziționare a bunurilor de consum, în detrimentul eco­nomisirii. Va veni un moment în care se va vedea că procesele mai lungi de pro­duc­ție sunt în contradicție cu nerăbdarea piețelor, care le invalidează. Un val de fa­limente va duce la lichidarea activelor și desfacerea masivă a contractelor de mun­că. Mulți devin șomeri, cel puțin pentru o perioadă.

Tinerii sunt relativ mai dezavantajați atât de efectul Cantillon, cât și de efectele ci­clu­lui economic. Redistribuirea infla­țio­nistă îi va lovi mai tare pe tineri, pentru că au, de regulă, salarii mai mici și mai puțin dinamice. Iar un mediu de afaceri afectat de recurența ciclului economic va tinde să fie însoțit de un șomaj relativ mai ridicat în rândul tinerilor. Acest lucru se întâmplă din mai multe motive. Mediul inflaționist duce la o favorizare a con­su­mului, în defavoarea economisirii și in­ves­tirii, adică la o preferință mai mare pen­tru prezent și o neglijare a termenului lung. Firmele vor evita angajarea tinerilor la început de carieră, pentru că necesită investiții care vor da roade pe termen mai lung. De asemenea, un mediu în care se fac angajări intense în perioada de avânt, urmate de trimiteri la fel de intense în șo­maj în perioada de prăbușire va tinde să-i păstreze angajați pe cei cu experiență și să-i dea afară în primul rând pe cei cu mai puțină experiență. În fine, un astfel de mediu este relativ mai risipitor, ceea ce face ca formarea capitalului să fie mai înceată sau chiar să se consume capitalul acumulat în trecut, ceea ce va duce și la o cerere mai scăzută pentru muncă în ge­ne­ral, iar aici, din nou, sunt loviți cei a că­ror productivitate marginală este mai mi­că, printre ei aflându-se cu prepon­de­ren­ță tinerii.

În concluzie, inflația și expansiunea cre­di­tului îi condamnă pe muncitori la con­ti­nua sărăcire prin redistribuie in­fla­țio­nis­tă, în măsura în care au un salariu mai de­grabă fix, și la o carieră zbuciumată, în măsura în care sunt prinși în caruselul ma­niaco-depresiv al economiei afectate de ciclul economic, iar tinerii sunt printre cele mai expuse victime ale acestui proces.

12 Dec

Lupta cultă de clasă: azi, „talentați“ vs. „truditori“

evaziune

OCTAVIAN-DRAGOMIR JORA, Academia de Studii Economiceevaziune

Atunci când cineva se prezintă pe sine drept „om de cultură“, care produce „ope­re de valoare“ și consumă doar „spi­ritualitate înaltă“, probabilitatea de a sta de vorbă cu un biet flecar autoinflatat ba­te deja înspre certitudine. Există o anu­mită sfială, evident una noncabotină, pe care adevăratul om de cultură o exhibă atunci când este chemat să-și califice contribuția la „lume“ și condiția „vieții“ proprii. Mesajele culturii se pot striga („civilizat“), dar apelativul autocolant „cultural“ se șoptește. Fie semizeiască, fie trivială – pendulând între aristocratismul elitist, absolutismul valoric și aut­ori­ta­ris­mul critic, din adolescența fenomenului cultural, la populism, egalitarism și re­la­tivism („corectitudine politică“), din epoca de maturitate a postulării și prac­ti­cării ei –, cultura e cea care pune ordine în gânduri, cum civilizația e cea care pu­ne ordine în lucruri. Și nu o face, nici nu trebuie să o facă altfel decât în chip an­ga­jant, prin nobila lucrare a angajatorilor și angajaților culturali, adică oameni cu to­tul deosebiți, „la fel ca fiecare dintre noi“.

Se observă în lumea culturală un tulbu­ră­tor paradox (dia)cronic: avem un iureș de pledoarii pentru „etatizarea culturii“ ve­nind din partea „spiritelor libere“! De notat un duet de judecăți: avem o ne­ali­niere, creatorii părând în stare să ofere mai mult decât poate publicul să ceară; avem o îndreptare, statul fiind chemat a oferi patronaj elitelor ce îi vor ilumina gu­vernarea. Rezidenți într-un implacabil „eșec al pieței culturale“, creatorii dez­vol­tă o percepție aparte a ceea ce înseamnă barieră de intrare pe piața muncii, par­don, a creației (științifice și artistice). Pen­tru omul de cultură pătruns de excepțio­na­lismul misiei sale (deși nu ăsta e duhul cel bun), faptul de a nu i se întinde co­vo­rul roșu la picioare este o infamie.

Nici societatea noastră nu a fost ocolită de astfel de ispite și de schismele pe care le provoacă. Să ne amintim doar trei astfel de „lepădări“ ale culturii de restul.

Anu­lui domnului (Băsescu) 2010. În criză (de idei), guvernul epocii decide să su­pri­me tratamentul preferențial al „drep­tu­ri­lor de autor“, forma juridică de valor­i­fi­care a creației culturale, aducând-o către nivelul de fiscalizare a restului de acti­vi­tăți trudnice. 100 de intelectuali sem­nea­ză o petiție deschisă unde cuvântă: „Ta­lentul, harul și travaliul interior al fie­că­ruia dintre creatori nu sunt mediate nici de Fisc, nici de cei de la putere, ci nu­mai și numai de Bunul Dumnezeu“. În­trebam și eu pe atunci: „Dar, oare, strun­garul și tractoristul nu se încadrează în definiție? Ei nu sunt «așa de superiori»? Problema sunt taxele mari [încă] plătite de ceilalți! Cei care muncesc să hră­neas­că, să îmbrace și să plimbe aristocrația culturală eterată. Lumea culturală dem­nă ar fi cerut îndreptare pentru toți. «Cul­tura» [însă] tace dacă e ghiftuită, dar sare ca arsă când nu mai vine de­sertul“.

Anii domnilor (parlamentari) 2014-2015. Se aduce în discuție instituirea „timbrului cultural“. În valoare nominală de 1 leu, dar reală de „2 bani“ pe exemplar de car­te, era dedicat propășirea culturii livrești. În funcție de poziția fiscală netă (mai mult consumatori de cultură sau mai mult producători de cultură), intelectualii iau poziții. O polemică indirectă pe teme de hermeneutică fiscală între Nicolae Ma­nolescu, președintele Uniunii Scriitorilor din România(„Editorii mint cu ne­ru­și­nare! Vor să acopere evaziunea fiscală. Nu vor să se controleze câte exemplare vând“), și Gabriel Liiceanu, fondatorul Humanitas („Este un proiect de lege făcut cu buna intenție de a-i ajuta pe creatori, dar care, ignorând consecințele nefaste ale aplicării ei, se întoarce îm­potriva consumului de cultură din Ro­mânia și, deopotrivă, împotriva crea­torilor“), se înfiripă prin „Cetate“.

Anul domnilor (inspectori ANAF) 2015. O parte dintre oamenii din ramura hiper­populară a culturii, menestreli și muze, sunt arătați cu degetul c-ar obține ve­nituri nefiscalizate. Ofuscați, în loc să ceară dreptate și pentru „căței“, ei, spe­ranțe sau consacrați, amenință să priveze spațiul public de prezența-le și să-ncân­te… paradisurile fiscale.

În spațiul cultural (fie mai înalt, fie mai scund) românesc, persistă o luptă de clasă între cei „hărăziți“ și cei care sunt doar „har­nici“ și care se inflamează de fiecare dată când autoritățile decid să suprime variile tratamente favorabile celor din­tâi. Aceștia reclamă reflex că le sunt încăl­cate drepturile divine, îngreunându-li-se găsi­rea rosturilor.

Mulți dintre tinerii care doresc să acce­seze lumea culturală pornesc cu o astfel de deformare de reprezentare a peisajului, deși nu rațiunea și simțirea sunt ceea ce le lipsește. Ar vrea cale liberă (a se citi „drum cu prioritate“) în a schimba lu­mea, uitând că locul cel mai bun de unde asta poate începe este propria jurisdicție morală unipersonală.

12 Dec

Cum poate deveni mediul de afaceri românesc mai favorabil antreprenoriatului?

RADU NECHITA, Centrul Independent pentru Studii în Economie şi Drept

Calitatea mediului de afaceri ar trebui să fie o preocupare nu doar pentru între­prin­zători, ci și pentru consumatorul obiș­nu­it, deoarece toate lucrurile care ne fac via­ța mai lungă, mai simplă, mai plăcută sau mai interesantă sunt rezultatul unor inițiative antreprenoriale. Tinerii ar trebui să fie cei mai interesați de un mediu fa­vo­rabil antreprenoriatului, deoarece ei au înaintea lor mai mulți ani în care să be­ne­ficieze de toate inițiativele antreprenoriale trecute, prezente și viitoare. Nu este vor­ba numai de cei care vor deveni între­prin­zători, ci și de cei care vor fi salariați. Sa­lariul fiecăruia dintre ei va depinde în prin­cipal de doi factori: productivitatea muncii lor și alternativele de angajare dis­ponibile. Într-adevăr, niciun angajator nu va fi dispus să le plătească un salariu mai mare decât valoarea muncii lor (adică, su­perior productivității) și nici un salariu cu mult mai mare decât cel oferit de un an­gajator concurent.

Calitatea mediului de afaceri depinde de o multitudine de factori, unii mai greu de cuantificat, cum ar fi atitudinea pu­blicu­lui față de antreprenoriat și antreprenori. Autoritățile publice nu au nici posi­bi­li­ta­tea și nici incitațiile necesare pentru a schimba mentalitățile, în general, și ati­tudinea față de antreprenoriat, în special, deoarece un astfel de proces este de o du­rată mult mai mare decât un ciclu elec­to­ral. În locul măsurilor cu efecte pozitive pe termen lung, decidenții politici le pre­feră pe cele cu efecte pozitive vizibile pe termen scurt (chiar și dacă ele au conse­cin­țe negative ascunse sau pe termen lung). Din acest motiv, atenția acordată de autorități încurajării antreprenoriatului se manifestă preponderent prin subvenții. O abordare cu impact mai mare și mai du­rabil asupra activității antreprenoriale este eliminarea (reducerea) barierelor ad­ministrative artificiale din calea antrepre­noriatului.

O inițiativă din 2004 a Băncii Mondiale permite compararea a 189 de țări din per­s­pectiva ușurinței derulării afacerilor de că­tre micii întreprinzători. În ultimul ra­port disponibil (Doing Business 2016, cu date din 2014), România ocupă locul 37 din 189 țări și locul 19 din UE. La prima vedere, situația pare mulțumitoare, chiar surprinzătoare pentru cei familiarizați cu dificultățile din mediul de afaceri româ­nesc. România înregistrează însă per­for­manțe modeste în aproape toate cele zece aspecte evaluate de raport, cu excepțiile notabile ale comerțului transfrontalier (lo­cul 1/189, la egalitate cu mai multe țări UE) și ale creditării (locul 7). În două do­me­nii contraperformanțele sunt remar­ca­bile: conectarea la electricitate (locul 133) și autorizațiile de construcție (locul 105). Alte suferințe ale mediului de afaceri sunt cunoscute: înregistrarea proprietății (lo­cul 64), protejarea investitorilor minori­tari (locul 57) și fiscalitatea (locul 55).

O strategie pentru ameliorarea calității me­diului de afaceri poate fi creionată por­nind de la comparația cu alte țări membre ale UE. Autoritățile române s-ar putea în­treba de ce este nevoie de 15 proceduri pentru o autorizație de construcție, în con­dițiile în care sunt suficiente 9 în Fran­ța, o țară care nu face parte dintre cam­pio­nii dereglementării. Cum reușesc bul­garii să acorde autorizațiile de construcție în 110 zile, adică în mai puțin de jumătate din cele 257 de zile necesare în România? La noi, conectarea la curent electric ne­ce­sită 8 proceduri și durează 182 de zile. Pen­tru același lucru, germanii au nevoie de 3 proceduri și 28 de zile, slovenii au 5 proceduri întinse pe 38 de zile, iar grecii, 6 proceduri și 51 de zile. Care o fi secretul portughezilor, care înregistrează o pro­prie­tate într-o singură zi, cu o singură procedură administrativă? De ce la noi este nevoie de 8 proceduri și 19 zile? Nu­mărul de plăți făcute aferente prelevărilor obligatorii a fost redus semnificativ în ul­timii ani, de la 84 la 14. Încă un efort și-i ajungem pe polonezi și pe letoni, care-și achită dările în numai 7 plăți pe an. Poate simplificăm și stabilizăm un pic și legis­lația fiscală, astfel încât să nu fie nevoie de 159 de ore/an pentru conformare fis­cală, ci doar de 81 de ore/an, ca în Es­to­nia. Chiar și în domeniile în care în­re­gis­trăm performanțe relativ acceptabile (En­forcing contracts, locul 34) am avea de învățat de la foștii colegi de lagăr so­cialist: impunerea respectării unui con­tract ne­ce­si­tă 512 zile în România și nu­mai 395 în Ungaria sau 300 în Lituania.

Desigur, ne putem consola cu ideea că suntem mai buni decât unele țări mai dezvoltate, cu mai multe decenii sau secole de capitalism în urma lor. Dar putem face asta numai dacă uităm că bogații își pot permite mai multe greșeli și extra­va­ganțe decât cei care încă nu și-au clădit un nivel de prosperitate mulțu­mi­tor.

12 Dec

Principalele intervenții pe piața muncii cu impact asupra tinerilor

taxe

CLAUDIU NĂSUI, SoLibtaxe

Deși România nu stă rău din punctul de vedere al șomajului, cu o rată de 6,8% în iunie 2015 vs. 9,6% la nivel european (lo­cul 20 în clasamentul UE), situația șo­ma­jului la tineri este mult mai îngrijorătoare. Tot în iunie 2015, rata șomajului în rândul tinerilor sub 25 de ani ajunge la 22,3%, peste media europeană de 20,6%, Ro­mâ­nia urcând pe locul 11 în topul țărilor cu cel mai mare șomaj al tinerilor din Uni­une. Motivele pentru care, nu doar în Ro­mânia, dar și în restul lumii șomajul în rân­dul tinerilor este mai mare decât cel al populației generale este impactul di­fe­ren­țiat pe care numeroase intervenții pe pia­ța muncii îl au asupra celor mai tineri.

Piața muncii, precum orice altă piață, are particularitățile ei. Pe lângă faptul că este sensibilă la mersul general al economiei, fiind influențată indirect de orice afec­tea­ză economia generală, piața muncii este influențată și de câteva intervenții spe­ci­fice numai ei, cu un impact puternic asu­pra șomajului celor mai tineri. Sunt trei categorii principale de intervenții directe pe piața muncii cu impact asupra șoma­ju­lui, a nivelului salarial și a condițiilor de mun­că ale tinerilor.

Prima intervenție vizează fiscalitatea sem­nificativă de pe piața muncii. După scă­de­rea contribuției la asigurări sociale a anga­jatorului de la 20,8% la 15,8% din oc­tom­brie 2014, pentru fiecare 100 de lei pe ca­re un angajator o plătește angajatului său, acesta trebuie să mai verse 75 de lei la stat. Acest nivel de fiscalitate nu doar că îm­pinge o parte dintre salariați în eco­no­mia subterană, unde, prin definiție, nu se plătesc impozite, dar, mai grav, împinge o parte dintre salariați în șomaj invo­lun­tar. Șomaj din care toată lumea iese în pier­dere. Nici societatea nu beneficiază de capacitatea productivă a oamenilor, nici șomerii nu realizează veniturile pe care le-ar realiza pe piața muncii.

Amploarea acestei fiscalități este parțial mascată de faptul că doar o parte din ea este vizibilă pe fluturașul de salariu, anu­me, diferența între salariul net și salariul brut, compusă din contribuțiile angaja­tu­lui și impozitul pe venit. Pe lângă acestea, însă, se adaugă sumele pe care angajatorul este obligat să le plătească în contul sala­riatului, dar care nu sunt transparente pen­tru salariat, anume contribuțiile an­gajatorului. Distincția angajat/angajator între aceste sume este pur contabilă și nu are impact economic. Angajatorul și an­gajatul sunt indiferenți între a plăti o con­tribuție angajat mai mare și una angajator mai mică, sau o contribuție angajator mai mare și una angajat mai mică, din mo­ment ce angajatul primește, în final, ace­eași sumă (salariu net) și angajatorul chel­tuiește aceeași sumă (salariul brut, plus contribuțiile angajatorului) ca și înainte. Felul cum se numesc și cum se clasifică contabil sumele intermediare este ire­le­vant și nu are niciun impact asupra de­ci­ziei economice de a angaja, respectiv, de a fi angajat sau nu.

A doua intervenție pe piața muncii este reglementarea inflexibilă a muncii. În con­tractele de muncă nu se pot negocia clau­zele contractuale decât într-o măsură re­strânsă, limitată asupra câtorva clauze. Lu­crul acesta produce două efecte. În pri­mul rând, dreptul muncii nu se poate adap­ta cu ușurință nevoilor dinamice ale unei economii în permanentă schimbare și rămâne blocat cu reglementări înve­chi­te, specifice unor perioade în care munca era concentrată predominant în industrie, și nu în servicii sau IT, cum este acum. De­parte de a fi o particularitate pentru România, problema aceasta este vizibilă și în SUA, unde tocmai din aceste motive s-au născut dezbateri grele legate de statutul le­gal al colaboratorilor Uber sau al an­ga­ja­ților francizelor McDonald’s. Institutul Heritage din SUA pune România pe locul 62 în lume, în 2015, la capitolul flexi­bi­li­tate pe piața muncii. În comparație, Bul­garia este pe locul 34, iar campioană în Europa este Danemarca, care se află pe lo­cul 5. Pentru o forță de muncă experi­men­tată sau bine calificată, această in­fle­xi­bilitate se traduce într-un salariu sensibil mai mic, dar, pentru tineri fără expe­ri­en­ță, acest lucru poate să îi țină pe anga­ja­tori departe la orice nivel de salariu și pe ei în șomaj involuntar sau pe salarii mai mici decât ar fi putut să aibă.

A treia intervenție pe piața muncii este, pro­babil, cea cu cel mai mare impact din­tre cele trei, și anume impunerea unui sa­lariu minim. Ea face, însă, obiectul al­tor articole din acest dosar. Dar și în absența acestui control al prețurilor, piața muncii ar trebui să fie mai suplu re­glementată și mai puțin impozitată pentru ca tinerii să aibă șanse maxime de integrare pe piața muncii.

12 Dec

Distorsiuni pe piața muncii: venitul minim garantat

STAT

BOGDAN GLĂVAN, Universitatea Româno-AmericanăSTAT

Măsurile de protecție socială prost ca­li­brate au efecte perverse, prinzând pătura săracă a populației într-o veritabilă cap­cană a sărăciei. „Prost calibrate“ în­seam­nă, pe scurt, „prea mari“ în raport cu pro­ductivitatea muncii necalificate și con­di­țiile de trai din mediul rural. Dar în­seam­nă și „greșit acordate“, interesul pentru a
păcăli sistemul fiind la cote înalte, iar sta­tului lipsindu-i posibilitatea și motivația de a descoperi și proteja cele mai nevoiașe persoane. Pentru a înțelege consecințele nefericite și neintenționate ale măsurilor de protecție socială, vă propun să ne re­ferim la o astfel de măsură: venitul minim garantat.

Venitul minim garantat reprezintă suma de bani pe care familia are dreptul să o pri­mească de la stat, dacă nu înregistrează venituri. În cazul în care familia obține anumite venituri, mai mici decât venitul minim garantat, atunci statul îi virează diferența sub formă de ajutor social. În prezent, venitul minim garantat este ur­mătorul:

– persoană singură: 142 de lei;

– familia formată din două persoane: 255 de lei;

– familia formată din trei persoane: 357 de lei;

– familia formată din patru persoane: 442 de lei;

– familia formată din cinci persoane: 527 de lei;

– familia formată din şase sau mai multe persoane: 564 de lei.

Pentru a vedea efectele perverse ale ve­ni­tului minim garantat asupra stimulentului de a presta o muncă salarizată, să luăm exemplul unei familii tipice cu doi copii din mediul rural, în care niciunul dintre părinți nu este angajat și nu are venituri și care, în consecință, primește prin alo­ca­ții sociale suma de 442 de lei. În mediul rural, acest venit bănesc este completat în primul rând de veniturile în natură ge­ne­rate prin munca depusă în propria gos­po­dărie (cultivarea legumelor, creșterea ani­malelor domestice). Conform INS, veni­tu­rile în natură asigură practic 50% din ve­nitul total al celor mai sărace 10% dintre familiile din România. Familiile care bene­ficiază de venitul minim garantat se în­ca­drează în acest grup, deci putem presu­pune că, în final, își dublează veniturile totale prin munca în agricultura de sub­zistență. Apoi, această familie își poate completa veniturile muncind ca zilieri, deoarece activitățile desfășurate de zilieri nu sunt luate în calcul la stabilirea ve­ni­tului net în funcție de care se acordă ve­nitul minim garantat. Prin prestarea unor activități neînregistrate fiscal, de exem­plu, în construcții sau în agricultură, ve­ni­turile ei bănești cresc. Apoi, ea mai pri­meș­te de la stat alocația pentru susținerea familiei și alte subvenții de mai mică im­por­tanță (de exemplu, alocația pentru co­pii se adaugă, parțial, la venitul minim ga­rantat).

Luând în considerare toate aceste ele­mente, vedem că în foarte multe cazuri, probabil, venitul total (bănesc și în na­tură) al unei familii care beneficiază de venitul minim garantat depășește 1.000 de lei. Un calcul simplu arată că obținerea acestui venit frânează interesul membrilor familiei pentru a ocupa un loc de muncă – foarte probabil, unul necalificat, re­mu­ne­rat cu salariul minim pe economie.

De la 1 ianuarie 2015. salariul minim brut a fost stabilit la 975 de lei (724 de lei net), valoarea acestuia fiind majorată de la 1 iu­lie la 1.050 de lei lunar (777 de lei sa­la­riul net). Diferența dintre salariul minim și venitul minim garantat a fost până la 1 iulie de 282 de lei, în prezent fiind de 335 de lei. Diferența continuă să fluctueze din cauza variației celor două elemente, dar, fără a ne încurca în detalii numerice, pro­blema care se pune este următoarea: de ce ar dori o familie fără venituri salariale ca unul dintre membrii săi să se angajeze, dacă, în schimbul acestui efort, venitul său lunar urmează să sporească doar cu aproximativ 300 de lei, în condițiile în ca­re costul de oportunitate al acestui de­mers include disutilitatea ocupării unui loc de muncă, cu program fix, cheltuielile cu transportul până/de la locul de muncă, diminuarea muncii depuse în gospodărie și a venitului în natură care decurge de aici și anularea posibilității de a lucra ca zilier și, implicit, a venitului bănesc de­ri­vat? Descurajarea angajării crește pro­gre­siv odată cu numărul de copii – cu cât o familie are mai mulți copii, cu atât di­fe­rența dintre salariul minim și venitul ga­rantat este mai mică, deci cu atât ren­tea­ză mai puțin ca unul dintre membri să caute un loc de muncă.

În acest context, nu este poate de mirare fap­tul că numărul familiilor beneficiare de venit minim garantat a crescut constant în ultimii ani, deși România a înregistrat creș­tere economică în această perioadă. In­te­re­sant este și că suma plătită de la bu­get pen­tru asigurarea venitului minim ga­ran­tat a crescut de la 103 milioane de lei în primul trimestru din 2011 la aproape 175 milioane de lei în primul trimestru din acest an; o creștere cu 70% în doar patru ani.

12 Dec

Munca „la gri“

EMANUEL SOCACIU, Facultatea de Filosofie, Universitatea din București

Una dintre prioritățile importante pentru majoritatea guvernelor României din ul­ti­mii 25 de ani a fost diminuarea amplorii mun­cii la negru. În anii ’90 și la începutul anilor 2000, cu o ironie tristă și nein­ten­ționată, miniștri ai Muncii și ai Finanțelor foloseau expresia „combaterea muncii la negru“. Însăși utilizarea unui astfel de ter­men arată un grad serios de neîn­țe­le­gere atât a cauzelor profunde ale feno­me­nului, cât și a modului în care ar putea fi redus. În ciuda unei lungi serii de re­gle­mentări și intervenții punitive ale sta­tu­lui, zone întregi ale activităților produc­tive și de servicii rămân în această arie. Exemplele sunt probabil la îndemâna ori­cui: activitățile ziliere din spațiul rural, me­ditațiile în învățământul preuni­ver­si­tar, serviciile prestate de zugravi sau in­sta­latori, mai ales în proiecte de mică an­ver­gură etc.

Conform teoriei clasice a lui Hernando de Soto, una dintre explicațiile relativei lipse de succes a țărilor din lumea a treia și a ce­lor postcomuniste în obținerea unor rit­muri de dezvoltare ridicate și constante este dată de faptul că o foarte mare parte din bunurile și forța de muncă disponibile sunt captive în sectorul extralegal. Su­pra­re­glementarea, sistemele de licențiere a unor activități, încărcarea excesivă a pro­ceselor de înregistrare a proprietăților și companiilor, costurile uriașe de confor­mi­tate, politicile de tipul salariului minim, toate acestea contribuie la sporirea mo­ti­va­ției agenților de a găsi alternative extra­legale.

În cazul muncii la negru, statul a com­bi­nat măsuri de tip punitiv (înăsprirea con­troalelor, amenzi sau chiar pedepse pe­na­le) cu intervenții menite să crească în mod semnificativ costurile acestui tip de muncă pentru angajator (de tipul regle­mentării plăților în numerar), în speranța că va reduce în acest fel cererea. Ca răs­puns la aceste intervenții, piața a dez­vol­tat mecanisme hibride, care combină un anumit grad de conformare legală cu o structură suportabilă a costurilor, spe­ci­fi­că sectorului extralegal. Cea mai întâlnită, probabil, este deghizarea relațiilor de mun­că în contracte comerciale. O parte a angajaților din diferite sectoare (industria de software este un caz tipic) nu au con­tracte de muncă. Ei fie sunt persoane fi­zi­ce autorizate (o opțiune tot mai puțin populară, din cauza modificărilor din re­gimul fiscal), fie microîntreprinderi (din ce în ce mai des). Sigur că, din punct de vedere juridic, aceste persoane pot fi an­gajați unici ai propriei firme. O problemă pentru ei ar putea fi aceea că nu bene­fi­ciază de protecția oferită angajaților prin legislația muncii (un contract comercial poate fi suspendat mult mai ușor decât unul de muncă). Angajatorul, în schimb, scapă de povara plății unor contribuții și beneficiază de mai multă flexibilitate în calibrarea forței de muncă la nivelul ac­ti­vi­tății și la numărul de proiecte, pentru că es­te mai facilă concedierea. Totuși, am­be­le părți par în mod tipic satisfăcute de acest aranjament, nu doar angajatorii.

Sunt greu de găsit date care să susțină în mod direct o ipoteză despre anvergura aces­tui fenomen. Putem încerca însă o eva­luare indirectă. Conform statisticilor oferite pe site-ul Ministerului Muncii, în iunie 2015, în România erau 4.756.000 de angajați cu normă întreagă, la care se ada­u­gă încă aproape un milion de angajați part-time sau temporari și de persoane ca­re realizează venituri din drepturi de au­tor, convenții civile etc. Aceste date pot fi corelate cu cele prezentate de vice­gu­ver­natorul BNR Florin Georgescu, în iulie, cu privire la numărul de firme înregistrate în România – 719.000. La o primă vedere, ar rezulta o medie de aproximativ 6,6 an­ga­jați la o companie. Dar, dacă din numărul total de salariați îi scădem pe cei din ad­mi­nistrație, sănătate, educație etc., iar apoi pe cei de la marii angajatori (primii 50 de angajatori dețin aproape 300.000 de sa­la­ri­ați!), media se apropie de 4 angajați/com­panie. Ea ar scădea și mai mult (spre 2), dacă am lua în calcul numărul de angajați de la firmele cu 50-300 de angajați, care sunt probabil responsabile de cea mai ma­re parte a locurilor de muncă. Deși e greu de estimat o cifră exactă, pare o ipoteză re­zonabilă, dată fiind media angajaților, ace­ea că o mare parte din aceste firme în­registrate sunt de fapt moduri de a mas­ca relații de muncă într-o manieră mai avan­tajoasă fiscal pentru ambele părți (an­ga­jat și angajator).

Ar trebui „combătute“ aceste maniere hi­bride? Cu siguranță, ideea nu este stră­i­nă policy-makerilor români. Spre exem­plu, recenta propunere de a crește cu pâ­nă la 2.500% impozitele pe apartamentele în care își au sedii companii. Ca de obicei, însă, o astfel de măsură ar avea mai multe efecte nefaste decât pozitive. Cel mai bun mod de a impulsiona piața de muncă, da­că aceasta este prioritatea, așa cum toată lumea pare a fi de acord, este cel de a lăsa oamenii să coopereze și să încheie con­trac­te, fără a-i împovăra inutil ori doborâtor.

12 Dec

Situația șomajului tinerilor

spanzuratoarea

VLAD TARKO, Dickinson College, Departamentul de Economie

spanzuratoareaÎn 2005, peste 5 milioane de tineri cu vârsta între 15 și 29 de ani trăiau în Ro­mânia. Zece ani mai târziu, numărul lor a scăzut la 3,5 milioane. Peste 60% din ti­ne­rii între 25 și 29 de ani locuiesc încă cu pă­rinții (media UE este sub 40%). Fiecare salariat din România susține financiar cel puțin un pensionar, o situație remarcabilă din toate punctele de vedere.

Nu numai că România pierde cea mai im­portantă resursă pe care o are (forța de mun­că), dar se dovedește incapabilă să fo­losească ceea ce încă are. Conform Eu­rostat, șomajul tinerilor între 20 și 24 de ani a crescut, în special al proaspăt absol­venților de facultate. Dacă acum zece ani absolvenții de facultate aveau cele mai mari șanse de a-și găsi un loc de muncă (doar unul din zece era șomer), astăzi unul din trei absolvenți este șomer – com­parativ cu 15-20% dintre cei care au doar liceu sau școală generală. Situația se îmbu­nătățește pentru tinerii peste 25 de ani, șomajul lor scăzând în jur de 10%.

Ra­ta șomajului ilustrează însă doar o mică parte din ceea ce se întâmplă. Dacă ne ui­tăm la motivele pentru care tinerii se angajează part-time, vedem că marea ma­joritate o fac pentru că nu au reușit să-și găsească o slujbă full-time. Dacă acum ze­ce ani numai jumătate dintre tinerii în­tre 25-29 ani erau în această situație, as­tăzi e cazul pentru aproape trei sferturi dintre ei.

Situația este, de fapt, și mai proastă. Șo­majul se referă la procentul celor care nu își găsesc loc de muncă dintre cei care își caută. Însă o mare parte nici măcar nu își caută, sunt ceea ce economiștii numesc „muncitori descurajați“. Procentul re­cent-absolvenților de facultate care și-au găsit un loc de muncă a scăzut de la 80% acum zece ani la aproape de 35% astăzi. Pe termen mai lung, după vârsta de 25 de ani, situația lor se îmbunătățește. 20% din­tre cei cu facultate nu au loc de muncă între 25-29 ani. E greu de spus în ce mă­sură această „îmbunătățire“ are loc, din cauză că mulți dintre ei, descurajați de si­tuația din țară, emigrează. Ceea ce pu­tem spune din aceste statistici este că fa­cultățile nu le oferă studenților calificările necesare pentru a-i face atractivi pentru angajatori. Faptul că durează atât de mult până când situația lor se îmbunătățește ara­tă că factorul principal este training-ul la locul de muncă.

Situația cea mai dificilă este însă pentru cei care nu au nici liceu. Peste 40% dintre ei nu sunt angajați nici la 29 de ani și nu­mai unul din patru își caută un loc de mun­că. Mulți dintre ei trăiesc, probabil, din agricultura de subzistență. România are deci o resursă mare de potențiali mun­citori necalificați – pe care însă nu știe cum să-i folosească. Nu este de mirare că o mare parte dintre ei pleacă să lucreze în agricultură în alte țări europene.

Aceas­tă situație este parțial explicată de factori imediați, precum reglementările pieței muncii sau lipsa de corelare între ce­ea ce se predă în școli și ceea ce este ne­ce­sar pe piața muncii. O explicație mai ge­ne­ra­lă include însă și alți factori in­di­recți.

Incapacitatea României de a utiliza imen­sa forță de muncă necalificată pe care o are este strâns legată de incapacitatea ei de a se urbaniza. Industrializarea forțată din timpul comunismului a fost un eșec răsunător ale cărui efecte le simțim încă, însă în ultimii 25 de ani nu a fost schim­bată în mod fundamental abordarea. Și astăzi decizia de a extinde sau nu un oraș este o decizie politică legată de clasi­fi­ca­rea terenului în intravilan și extravilan. În consecință, orașele nu sunt lăsate să creas­că natural, printr-un proces economic. Îm­piedicând orașele să crească, chiriile sunt crescute artificial, ceea ce îi afec­tea­ză nu numai pe cei care încearcă să se mu­te de la țară la oraș, dar și firmele ro­mânești. Din calculele mele, potențialul de urbanizare rapidă este de departe cea mai mare resursă neutilizată în România, cu capacitatea de a genera o creștere eco­nomică incomparabil mai mare decât ori­ce altă măsură. O creștere a capitalei unui județ cu 10.000 de persoane duce la o creș­tere a PIB-ului per capita județean de aproximativ 1%, iar în prezent există mi­li­oane de oameni care ar putea să se mute de la țară la oraș.

De asemenea, în ultimii 25 de ani, Ro­mâ­nia a pus nenumărate piedici investițiilor străine, practic singura metodă rapidă de a importa tehnologie și a crește produc­ti­vi­tatea muncii. În plus, în ciuda chel­tu­ie­lilor publice masive, drumurile și calea fe­rată sunt încă într-o situație de ne­in­vi­diat. Creșterea economică e consecința facilitării comerțului între cât mai mulți oameni, iar costurile de transport sunt costurile de tranzacție cel mai simplu de scăzut. România nu a reușit nici măcar acest lucru relativ obișnuit.

În concluzie, situația economică a ti­ne­ri­lor din România oferă o lupă asupra pro­blemelor mai generale, precum și a po­si­bilelor soluții care ar avea cel mai mare impact.

12 Dec

Educația – o singură mărime care se potrivește tuturor?

AURA MATEI, Centrul de Analiză și Dezvoltare Instituțională

În discursul cotidian despre educație, identificăm o serie de teme recurente: decalajul dintre com­pe­tențele formate în școală și cele căutate pe piață, elevi care nu își ating potențialul maxim și elevi nefericiți, copleșiți de teme și meditații, părinți certați de către profesori că nu se implică adecvat în educația copiilor. Soluțiile vehiculate în dez­ba­tere sunt de cele mai multe ori legate de creșterea resurselor financiare alocate sistemului formal de educație, pregătirea mai multă și mai intensă a ca­drelor didactice și ajustarea curriculei.

Dar nu cumva prin aceste soluții ne uităm de fapt în direcția greșită? Nu cumva prin chiar prin­ci­pii­le de construcție a sistemului aceste probleme sunt inerente? Sistemul formal de învățământ este bazat pe supoziția că un planificator central are o serie de superputeri: poate colecta informația com­pletă și în timp real despre cererea de competențe a tuturor actorilor economici activi pe piață, poa­te înțelege toate nevoile de educație ale fiecărui elev în parte și toate valorile pe care fiecare fa­mi­lie vrea să le transmită copiilor săi, poate formula o singură soluție care să răspundă acestei cereri de educație în timp real și eficient, poate im­ple­men­ta soluția în timp real, eficient și uniform în toate școlile din toată țara.

Nu cumva ceea ce așteptăm de la sistemul formal de educație este nerealist? Mai mult, această aș­tep­tare este chiar împotriva unei valori fundamentale a societății occidentale: libertatea individuală. Pe de o parte, restrângem libertatea de a alege a beneficiarului de educație și a familiei sale la o sin­gură formulă de producție și furnizare de edu­cație. Iar apoi, ne întoarcem către școli și pro­fe­sori și le spunem că serviciile lor, cu oricât de bu­nă-credință și dedicare ar fi furnizate, nu sunt adec­vate nevoilor noastre.

Școala analizei și dezvoltării instituționale de la Bloomington ne atrage atenția că o singură mă­ri­me nu se poate potrivi tuturor. A căuta un pana­ceu pentru educație, un domeniu în atât de mare măsură supus incertitudinii și schimbării, este un demers fără finalitate și generator de continue frus­trări. Mai mult, este un demers dăunător care ne poate priva de descoperirea și experimentarea de diverse aranjamente instituționale de furnizare și producție a educației. Vincent și Elinor Ostrom ne vorbesc despre policentricitate și despre efec­tele pozitive ale competiției între circumscripții, între furnizorii și producătorii de servicii, fie aceș­tia publici sau privați. A judeca furnizarea de bu­nuri publice doar în termeni dihotomici – fie stat, fie piață – ne privează de o întreagă diversitate de soluții intermediare.

Astfel, atunci când dezbatem problemele educației în termeni de insuficientă finanțare sau pregătire a cadrelor didactice, de fapt nu ne uităm la ni­ve­lul potrivit de organizare. Trebuie să facem un pas în spate pentru a lărgi perspectiva și a revedea re­gimurile furnizării și producției. Cu această pers­pec­tivă, privim cu îngrijorare intervențiile mul­tiple care restrâng numărul de furnizori la anu­mi­te categorii de organizații, restrâng și constrâng curricula, promovează standardizarea și uni­for­mi­zare sau impun costuri și bariere mari la intrarea pe piață a noilor furnizori.

12 Dec

De ce salariile sunt mici, iar prețurile mari?

pret salariu

HORIA TERPE, Centrul de Analiză și Dezvoltare Instituțională

pret salariuCea mai eficientă formă de protecție socială este puterea de cumpărare: salarii mari și prețuri mici. Salariile mari și ocuparea forței de muncă sunt sinonime: ambele re­zul­tă din competiția angajatorilor pentru angajații cât mai bine calificați, consecința investițiilor private și a creș­te­rii economice susținute.

Din păcate, în România, investițiile și creșterea eco­no­mi­că sunt împiedicate de tot soiul de legi, reglementări, mă­suri, intervenții, interdicții, permise, avize, licențe, proceduri, taxe, impozite, accize, contribuții obligatorii și alte dări fiscale și parafiscale. Toate aceste costuri și ineficiențe ale statului cauzează prețurile crescute pe ca­re le plătim pentru orice, chiar și prin comparație cu alte țări mult mai bogate decât noi, deoarece trebuie cu­prinse în valorile ridicate ale prețurilor finale. Este evi­dent și de ce nivelurile ridicate ale dărilor des­cu­ra­jează investițiile și creșterea economică. Să ne con­cen­trăm asupra ineficiențelor mai subtile create de insti­tu­țiile formale: legi, reglementări, interdicții, permise, avize, licențe, proceduri etc.

Douglas North a arătat că, atunci când există puține ins­ti­tuții formale, restul necesarului de reglementare este aco­perit de către instituții informale (piețe și oferte com­petitive pentru orice, gentlemen’s agreements, coduri de conduită, reputații, ratinguri etc.). Într-o asemenea situație, instituțiile informale completează și sprijină ins­tituțiile formale. Diferența este că instituțiile formale sunt artificiale, iar instituțiile informale sunt raționale: ultimele se schimbă aproape în timp real, oferind adap­ta­rea necesară la schimbările realității. Însă, atunci când instituțiile formale sunt prea multe, ele înlocuiesc și alterează instituțiile informale, iar ultimele se opun ins­tituțiilor formale, tocmai pentru că adaptarea ne­ce­sa­ră este acum compensarea sau atenuarea ineficiențelor astfel create. Nu este nimic în neregulă cu mentalitatea po­porului român, mica sa corupție se numără printre mijloacele cu care a supraviețuit diverselor regimuri: fa­nariot, cleptocratic, fascist, comunist, cleptocratic. Fie­care și orice lege, reglementare ori act al unei ad­mi­nis­trații publice are un efect de creare de valoare eco­no­mi­că și un efect de deturnare de valoare economică; o mare parte ale celor de astăzi risipesc mai multă decât creează.

Deși încurajatoare, arestările, demisiile sau schimbarea grupurilor aflate la putere nu sunt suficiente. Rămâne ne­cesară o inversare de tendință, o schimbare de cale. Jur­naliștii trebuie să nu mai aprecieze doar câte iniția­ti­ve legislative are un parlamentar sau o instituție pu­bli­că, ci și la câte inițiative inoportune s-a opus și a reușit să evite sau câți bani publici și privați a economisit. Ins­tru­mente precum studiile de impact trebuie real­mente im­puse, iar OUG-urile interzise. Trebuie introduse noi filtre, precum clauza expirării legilor, care spune că o lege are un termen de valabilitate și își încetează efec­te­le la data scadentă, cu excepția cazului în care este reîn­no­ită de Legislativ (și nu ne rămâne alături pentru eter­ni­tate oricât de inoportună ar fi), respectiv clauzele care in­terzic deficitele bugetare.

Pentru a avea salarii bune și prețuri mici, taxele, forma­li­tățile și costurile statului și legilor trebuie să scadă ma­siv, iar parcimonia și calitatea legislației trebuie să creas­că abrupt.

Copyright © 2014-2015. Toate drepturile rezervate.