12 Dec

Educația: între înflorirea persoanei și pregătirea pentru piața muncii

MIHAI-VLADIMIR TOPAN, Academia de Studii Economice

Natura paradoxală a educației (aceasta tre­buie să fie deopotrivă relevantă pentru viața reală, concretă, în care se înscrie și locul de muncă, dar și detașată, con­tem­pla­tivă, teoretică) se traduce cel mai ade­sea într-o dialectică ce opune, de pildă, învățământul ca bun public, subvenționat masiv de către stat („gratuit“) și mo­no­po­lizat sub o piramidă de structuri, de la in­spectorate la minister, învățământului in-house – neacreditat ca atare –, prac­ti­cat de anumite companii (vezi, de pildă, programele de tip management trainee ale multor companii mari de pe piața ro­mânească). Primul este egalitar, oferit în spiritul cetățenesc al „dreptului la edu­ca­ție“, dar în același timp în cădere liberă din perspectiva calității, cumulând o serie de probleme care au devenit locuri co­mu­ne: prost finanțat, birocratizat, unifor­mi­zat și „de masă“, corupt (vezi calitatea doc­toratelor ca simptom la vârf), populat cu absolvenți nu din primele eșaloane. Al doilea este mai elitist, selectiv și res­tric­tiv, mai pragmatic, dar îngust, parohial în preocupări, neatent la tolba mult mai lar­gă a marilor idei ce-ar trebui să ajungă pe umărul oricărei persoane educate. Primul o fi învățământ, dar „nu e ceea ce tre­bu­ie“ (din perspectiva pieței muncii; din pos­tura de cadru didactic în învățământul economic superior, mi-a fost dat de ne­nu­mărate ori să aud că absolvenții „nu știu să citească o factură“ sau că „habar n-au ce-i acela un conosament“); cel de-al doi­lea o fi ceea ce trebuie, dar nu e cu ade­vă­rat învățământ. Există ieșiri din această dia­lectică?

Mai întâi, să punctăm câteva false ieșiri. Prima este negarea însăși a problemei pe considerentul, expus în trecere, că cele două „sunt complementare“. Așa cum mașina personală și troleibuzul par, la pri­ma vedere, complementare ca mijloace de transport, dar, dacă judecăm mai atent, existența celui de-al doilea – gra­tuit sau ieftinit artificial – modifică sem­ni­fi­cativ utilizările ambelor mijloace (în sensul discoordonării dintre ele: de prea multe ori fie se suprapun, fie lipsesc am­bele, în funcție de ore și rute), așa și în­vățământul public (zis mai „teoretic“) și cel privat informal (să-i spunem „for­ma­rea la locul de muncă“) își pun mai de­gra­bă bețe-n roate reciproc sau se întrec în a se învinui unul pe celălalt de precaritatea generală a formării tineretului.

Nu mai insist, discuție lungă și intere­san­tă în sine. Ea deschide însă o altă pseudo-soluție la paradoxul educației în societatea modernă: cooperarea între cele două sfere în datele lor actuale. Cu alte cuvinte, me­diul educațional să importe tale quale formatori („traineri“) din practică, iar sfera practică să facă apel la educatorii (iarăși tale quale) din sfera educațională. Asta ține până la momentul (care, de re­gulă, survine rapid și frust) al descoperirii inadecvărilor profunde. Celor „din prac­tică“ le ies peri albi când aud de planuri de învățământ și programe analitice (sau când descoperă că primul lucru pe care tre­buie să i-l inoculezi studentului e in­te­resul). Celor din „academic“ li se pare cu totul nerăbdătoare, nerespectuoasă, auto­su­ficientă abordarea grăbită a sferei prac­ti­ce. Pendulăm undeva între pierderea de timp și erodarea standardelor, cu o po­si­bi­lă întâlnire (compromis) la mijloc, într-un fel de manelizare a educației.

Pentru a încheia într-o notă mai opti­mis­tă, să punctăm și o posibilă ieșire: întoar­ce­rea educației către viață, prin liber­a­li­za­rea ei fundamentală. Adică recuperarea ei în sferele din care a fost – prin mo­nop­o­li­zarea statului – alungată: în familie, în bi­serică, în sfera afacerilor, în cluburi, aso­ciații sau fundații etc. Am tot mai acut senzația că ne-am obișnuit să numim „edu­cație“ doar o fâșie extrem de îngustă din întregul spectru posibil. Și asta mai ales când vine vorba de formă sau format. Dacă „educație“ înseamnă doar serie de curs sau grupă de seminar, în locuri anu­me, în bucăți temporale stan­dardizate, în maniere de transmitere anume, după or­ga­nizări standardizate ale materiei anume, atunci e de la sine înțeles că alte forme de edu­cație nu vor mai fi numite sau acre­di­tate ca atare. Iar rezultatele posibile în sfe­ra acelor alte moduri educaționale sunt acum revendicate de la șablonul educa­țio­nal oficial care nu poate decât să dezamă­gească. Educația ar trebui, în fond, să fie la fel de diversă ca viața. Numai lăsată în grija cooperării sociale libere (care ar fi, în același timp, o concurență și un proces de testare și descoperire) s-ar putea mo­dula suficient încât să recupereze și dezi­de­ratul dezvoltării personale (sau înfloririi umane), dar și pe cel al adecvării la piața muncii. Altminteri, așteptăm simfonii de la cutiuțe muzicale.

Copyright © 2014-2015. Toate drepturile rezervate.