12 Dec

Educația – o singură mărime care se potrivește tuturor?

AURA MATEI, Centrul de Analiză și Dezvoltare Instituțională

În discursul cotidian despre educație, identificăm o serie de teme recurente: decalajul dintre com­pe­tențele formate în școală și cele căutate pe piață, elevi care nu își ating potențialul maxim și elevi nefericiți, copleșiți de teme și meditații, părinți certați de către profesori că nu se implică adecvat în educația copiilor. Soluțiile vehiculate în dez­ba­tere sunt de cele mai multe ori legate de creșterea resurselor financiare alocate sistemului formal de educație, pregătirea mai multă și mai intensă a ca­drelor didactice și ajustarea curriculei.

Dar nu cumva prin aceste soluții ne uităm de fapt în direcția greșită? Nu cumva prin chiar prin­ci­pii­le de construcție a sistemului aceste probleme sunt inerente? Sistemul formal de învățământ este bazat pe supoziția că un planificator central are o serie de superputeri: poate colecta informația com­pletă și în timp real despre cererea de competențe a tuturor actorilor economici activi pe piață, poa­te înțelege toate nevoile de educație ale fiecărui elev în parte și toate valorile pe care fiecare fa­mi­lie vrea să le transmită copiilor săi, poate formula o singură soluție care să răspundă acestei cereri de educație în timp real și eficient, poate im­ple­men­ta soluția în timp real, eficient și uniform în toate școlile din toată țara.

Nu cumva ceea ce așteptăm de la sistemul formal de educație este nerealist? Mai mult, această aș­tep­tare este chiar împotriva unei valori fundamentale a societății occidentale: libertatea individuală. Pe de o parte, restrângem libertatea de a alege a beneficiarului de educație și a familiei sale la o sin­gură formulă de producție și furnizare de edu­cație. Iar apoi, ne întoarcem către școli și pro­fe­sori și le spunem că serviciile lor, cu oricât de bu­nă-credință și dedicare ar fi furnizate, nu sunt adec­vate nevoilor noastre.

Școala analizei și dezvoltării instituționale de la Bloomington ne atrage atenția că o singură mă­ri­me nu se poate potrivi tuturor. A căuta un pana­ceu pentru educație, un domeniu în atât de mare măsură supus incertitudinii și schimbării, este un demers fără finalitate și generator de continue frus­trări. Mai mult, este un demers dăunător care ne poate priva de descoperirea și experimentarea de diverse aranjamente instituționale de furnizare și producție a educației. Vincent și Elinor Ostrom ne vorbesc despre policentricitate și despre efec­tele pozitive ale competiției între circumscripții, între furnizorii și producătorii de servicii, fie aceș­tia publici sau privați. A judeca furnizarea de bu­nuri publice doar în termeni dihotomici – fie stat, fie piață – ne privează de o întreagă diversitate de soluții intermediare.

Astfel, atunci când dezbatem problemele educației în termeni de insuficientă finanțare sau pregătire a cadrelor didactice, de fapt nu ne uităm la ni­ve­lul potrivit de organizare. Trebuie să facem un pas în spate pentru a lărgi perspectiva și a revedea re­gimurile furnizării și producției. Cu această pers­pec­tivă, privim cu îngrijorare intervențiile mul­tiple care restrâng numărul de furnizori la anu­mi­te categorii de organizații, restrâng și constrâng curricula, promovează standardizarea și uni­for­mi­zare sau impun costuri și bariere mari la intrarea pe piață a noilor furnizori.

Copyright © 2014-2015. Toate drepturile rezervate.