12 Dec

Lupta cultă de clasă: azi, „talentați“ vs. „truditori“

OCTAVIAN-DRAGOMIR JORA, Academia de Studii Economiceevaziune

Atunci când cineva se prezintă pe sine drept „om de cultură“, care produce „ope­re de valoare“ și consumă doar „spi­ritualitate înaltă“, probabilitatea de a sta de vorbă cu un biet flecar autoinflatat ba­te deja înspre certitudine. Există o anu­mită sfială, evident una noncabotină, pe care adevăratul om de cultură o exhibă atunci când este chemat să-și califice contribuția la „lume“ și condiția „vieții“ proprii. Mesajele culturii se pot striga („civilizat“), dar apelativul autocolant „cultural“ se șoptește. Fie semizeiască, fie trivială – pendulând între aristocratismul elitist, absolutismul valoric și aut­ori­ta­ris­mul critic, din adolescența fenomenului cultural, la populism, egalitarism și re­la­tivism („corectitudine politică“), din epoca de maturitate a postulării și prac­ti­cării ei –, cultura e cea care pune ordine în gânduri, cum civilizația e cea care pu­ne ordine în lucruri. Și nu o face, nici nu trebuie să o facă altfel decât în chip an­ga­jant, prin nobila lucrare a angajatorilor și angajaților culturali, adică oameni cu to­tul deosebiți, „la fel ca fiecare dintre noi“.

Se observă în lumea culturală un tulbu­ră­tor paradox (dia)cronic: avem un iureș de pledoarii pentru „etatizarea culturii“ ve­nind din partea „spiritelor libere“! De notat un duet de judecăți: avem o ne­ali­niere, creatorii părând în stare să ofere mai mult decât poate publicul să ceară; avem o îndreptare, statul fiind chemat a oferi patronaj elitelor ce îi vor ilumina gu­vernarea. Rezidenți într-un implacabil „eșec al pieței culturale“, creatorii dez­vol­tă o percepție aparte a ceea ce înseamnă barieră de intrare pe piața muncii, par­don, a creației (științifice și artistice). Pen­tru omul de cultură pătruns de excepțio­na­lismul misiei sale (deși nu ăsta e duhul cel bun), faptul de a nu i se întinde co­vo­rul roșu la picioare este o infamie.

Nici societatea noastră nu a fost ocolită de astfel de ispite și de schismele pe care le provoacă. Să ne amintim doar trei astfel de „lepădări“ ale culturii de restul.

Anu­lui domnului (Băsescu) 2010. În criză (de idei), guvernul epocii decide să su­pri­me tratamentul preferențial al „drep­tu­ri­lor de autor“, forma juridică de valor­i­fi­care a creației culturale, aducând-o către nivelul de fiscalizare a restului de acti­vi­tăți trudnice. 100 de intelectuali sem­nea­ză o petiție deschisă unde cuvântă: „Ta­lentul, harul și travaliul interior al fie­că­ruia dintre creatori nu sunt mediate nici de Fisc, nici de cei de la putere, ci nu­mai și numai de Bunul Dumnezeu“. În­trebam și eu pe atunci: „Dar, oare, strun­garul și tractoristul nu se încadrează în definiție? Ei nu sunt «așa de superiori»? Problema sunt taxele mari [încă] plătite de ceilalți! Cei care muncesc să hră­neas­că, să îmbrace și să plimbe aristocrația culturală eterată. Lumea culturală dem­nă ar fi cerut îndreptare pentru toți. «Cul­tura» [însă] tace dacă e ghiftuită, dar sare ca arsă când nu mai vine de­sertul“.

Anii domnilor (parlamentari) 2014-2015. Se aduce în discuție instituirea „timbrului cultural“. În valoare nominală de 1 leu, dar reală de „2 bani“ pe exemplar de car­te, era dedicat propășirea culturii livrești. În funcție de poziția fiscală netă (mai mult consumatori de cultură sau mai mult producători de cultură), intelectualii iau poziții. O polemică indirectă pe teme de hermeneutică fiscală între Nicolae Ma­nolescu, președintele Uniunii Scriitorilor din România(„Editorii mint cu ne­ru­și­nare! Vor să acopere evaziunea fiscală. Nu vor să se controleze câte exemplare vând“), și Gabriel Liiceanu, fondatorul Humanitas („Este un proiect de lege făcut cu buna intenție de a-i ajuta pe creatori, dar care, ignorând consecințele nefaste ale aplicării ei, se întoarce îm­potriva consumului de cultură din Ro­mânia și, deopotrivă, împotriva crea­torilor“), se înfiripă prin „Cetate“.

Anul domnilor (inspectori ANAF) 2015. O parte dintre oamenii din ramura hiper­populară a culturii, menestreli și muze, sunt arătați cu degetul c-ar obține ve­nituri nefiscalizate. Ofuscați, în loc să ceară dreptate și pentru „căței“, ei, spe­ranțe sau consacrați, amenință să priveze spațiul public de prezența-le și să-ncân­te… paradisurile fiscale.

În spațiul cultural (fie mai înalt, fie mai scund) românesc, persistă o luptă de clasă între cei „hărăziți“ și cei care sunt doar „har­nici“ și care se inflamează de fiecare dată când autoritățile decid să suprime variile tratamente favorabile celor din­tâi. Aceștia reclamă reflex că le sunt încăl­cate drepturile divine, îngreunându-li-se găsi­rea rosturilor.

Mulți dintre tinerii care doresc să acce­seze lumea culturală pornesc cu o astfel de deformare de reprezentare a peisajului, deși nu rațiunea și simțirea sunt ceea ce le lipsește. Ar vrea cale liberă (a se citi „drum cu prioritate“) în a schimba lu­mea, uitând că locul cel mai bun de unde asta poate începe este propria jurisdicție morală unipersonală.

Copyright © 2014-2015. Toate drepturile rezervate.