12 Dec

Munca „la gri“

EMANUEL SOCACIU, Facultatea de Filosofie, Universitatea din București

Una dintre prioritățile importante pentru majoritatea guvernelor României din ul­ti­mii 25 de ani a fost diminuarea amplorii mun­cii la negru. În anii ’90 și la începutul anilor 2000, cu o ironie tristă și nein­ten­ționată, miniștri ai Muncii și ai Finanțelor foloseau expresia „combaterea muncii la negru“. Însăși utilizarea unui astfel de ter­men arată un grad serios de neîn­țe­le­gere atât a cauzelor profunde ale feno­me­nului, cât și a modului în care ar putea fi redus. În ciuda unei lungi serii de re­gle­mentări și intervenții punitive ale sta­tu­lui, zone întregi ale activităților produc­tive și de servicii rămân în această arie. Exemplele sunt probabil la îndemâna ori­cui: activitățile ziliere din spațiul rural, me­ditațiile în învățământul preuni­ver­si­tar, serviciile prestate de zugravi sau in­sta­latori, mai ales în proiecte de mică an­ver­gură etc.

Conform teoriei clasice a lui Hernando de Soto, una dintre explicațiile relativei lipse de succes a țărilor din lumea a treia și a ce­lor postcomuniste în obținerea unor rit­muri de dezvoltare ridicate și constante este dată de faptul că o foarte mare parte din bunurile și forța de muncă disponibile sunt captive în sectorul extralegal. Su­pra­re­glementarea, sistemele de licențiere a unor activități, încărcarea excesivă a pro­ceselor de înregistrare a proprietăților și companiilor, costurile uriașe de confor­mi­tate, politicile de tipul salariului minim, toate acestea contribuie la sporirea mo­ti­va­ției agenților de a găsi alternative extra­legale.

În cazul muncii la negru, statul a com­bi­nat măsuri de tip punitiv (înăsprirea con­troalelor, amenzi sau chiar pedepse pe­na­le) cu intervenții menite să crească în mod semnificativ costurile acestui tip de muncă pentru angajator (de tipul regle­mentării plăților în numerar), în speranța că va reduce în acest fel cererea. Ca răs­puns la aceste intervenții, piața a dez­vol­tat mecanisme hibride, care combină un anumit grad de conformare legală cu o structură suportabilă a costurilor, spe­ci­fi­că sectorului extralegal. Cea mai întâlnită, probabil, este deghizarea relațiilor de mun­că în contracte comerciale. O parte a angajaților din diferite sectoare (industria de software este un caz tipic) nu au con­tracte de muncă. Ei fie sunt persoane fi­zi­ce autorizate (o opțiune tot mai puțin populară, din cauza modificărilor din re­gimul fiscal), fie microîntreprinderi (din ce în ce mai des). Sigur că, din punct de vedere juridic, aceste persoane pot fi an­gajați unici ai propriei firme. O problemă pentru ei ar putea fi aceea că nu bene­fi­ciază de protecția oferită angajaților prin legislația muncii (un contract comercial poate fi suspendat mult mai ușor decât unul de muncă). Angajatorul, în schimb, scapă de povara plății unor contribuții și beneficiază de mai multă flexibilitate în calibrarea forței de muncă la nivelul ac­ti­vi­tății și la numărul de proiecte, pentru că es­te mai facilă concedierea. Totuși, am­be­le părți par în mod tipic satisfăcute de acest aranjament, nu doar angajatorii.

Sunt greu de găsit date care să susțină în mod direct o ipoteză despre anvergura aces­tui fenomen. Putem încerca însă o eva­luare indirectă. Conform statisticilor oferite pe site-ul Ministerului Muncii, în iunie 2015, în România erau 4.756.000 de angajați cu normă întreagă, la care se ada­u­gă încă aproape un milion de angajați part-time sau temporari și de persoane ca­re realizează venituri din drepturi de au­tor, convenții civile etc. Aceste date pot fi corelate cu cele prezentate de vice­gu­ver­natorul BNR Florin Georgescu, în iulie, cu privire la numărul de firme înregistrate în România – 719.000. La o primă vedere, ar rezulta o medie de aproximativ 6,6 an­ga­jați la o companie. Dar, dacă din numărul total de salariați îi scădem pe cei din ad­mi­nistrație, sănătate, educație etc., iar apoi pe cei de la marii angajatori (primii 50 de angajatori dețin aproape 300.000 de sa­la­ri­ați!), media se apropie de 4 angajați/com­panie. Ea ar scădea și mai mult (spre 2), dacă am lua în calcul numărul de angajați de la firmele cu 50-300 de angajați, care sunt probabil responsabile de cea mai ma­re parte a locurilor de muncă. Deși e greu de estimat o cifră exactă, pare o ipoteză re­zonabilă, dată fiind media angajaților, ace­ea că o mare parte din aceste firme în­registrate sunt de fapt moduri de a mas­ca relații de muncă într-o manieră mai avan­tajoasă fiscal pentru ambele părți (an­ga­jat și angajator).

Ar trebui „combătute“ aceste maniere hi­bride? Cu siguranță, ideea nu este stră­i­nă policy-makerilor români. Spre exem­plu, recenta propunere de a crește cu pâ­nă la 2.500% impozitele pe apartamentele în care își au sedii companii. Ca de obicei, însă, o astfel de măsură ar avea mai multe efecte nefaste decât pozitive. Cel mai bun mod de a impulsiona piața de muncă, da­că aceasta este prioritatea, așa cum toată lumea pare a fi de acord, este cel de a lăsa oamenii să coopereze și să încheie con­trac­te, fără a-i împovăra inutil ori doborâtor.

Copyright © 2014-2015. Toate drepturile rezervate.