12 Dec

Munci creative, vechea roboteală și noile mașinării automate

CONSTANTIN VICĂ, Centrul de Cercetare în Etică Aplicată

2015 este anul în care a revenit întrebarea privind dispariția muncii din cauza ela­nului luat de dezvoltarea automatizării și roboților, cercetării în inteligența arti­fi­cială și machine learning etc. Odată cu mun­ca
nu dispar și cei care ar putea mun­ci. Astfel, omenirea se vede în fața unui scenariu straniu: o lume de mașini cu un grad mai mic sau mai mare de autonomie, în care foarte mulți oameni sunt inutili. De aici și chestionabila inferență cum că automatizarea, roboții și inteligența arti­fi­cială ar pune în pericol precarul echilibru dintre capital și muncă pe care-l moș­te­nim de la originile capitalismului, că ar deschide calea către o lume a totalei do­mi­nații tehnologice asupra omului. Dis­pa­ri­ția muncii este văzută ca intrinsec rea, greșită. Dar de ce ar fi?

În primul rând, nu este foarte clar dacă premisa care susține că automatizarea va distruge locuri de muncă nelăsând loc unei dezvoltări viitoare, apariției altor me­serii, servicii, obiecte și moduri de pro­ducție este adevărată. Istoric, odată cu pri­ma revoluție industrială, mașinile nu au dus la o înrăutățire a condițiilor de mun­că și nici la șomaj. Dimpotrivă, mun­ca a fost îmbogățită și homo laborans a de­venit din ce în ce mai mult un homo fa­ber, îndepărtându-se de mizeria pri­me­lor fabrici și exploatarea primilor patroni. Adesea este invocată ideea lui Schum­pe­ter, a„distrugerii creatoare“. Indeter­mi­na­rea ei o face puțin utilă, atunci când ar trebui să prognozăm sau să închipuim vii­torul economiei, dar are un rol euristic. Oamenii vor căuta „să se descurce“ și vor inventa căi proprii sau colective pentru a servi acestui scop al adaptării – pentru aces­tea, tehnologia este cel mai bun to­va­răș de drum. Cei mai apți, în mod natural și istoric, să facă acest lucru sunt cei ti­neri. Întrebarea astfel ar trebui să fie: ci­ne, în urma automatizării, este avantajat și cine nu?

Apoi, schimbarea naturii muncii nu este totuna cu dispariția ei, dar norma zilelor noastre este exagerarea. Dispare o anu­mită categorie de meserii, care presupun repetiție fără diferență și un meșteșug „minor“, abilități scăzute, activități care sunt destul de mecanice și înrobitoare, care nu conduc la afirmarea creatoare a persoanei umane. „Cu sudoarea frunții tale îți vei mânca pâinea“ (Geneza 3:19-21) este un canon primit de la creatorul suprem. Omul nu trebuie să se bucure mun­cind. Dar de ce nu? În România exis­tă deja o companie, UiPath, care face au­tomatizarea software a unor procese pen­tru mari clienți mondiali și își are ca prin­cipiu de bază fericirea și deschiderea crea­tivă a angajaților. Managerii știu că pro­du­sele lor vor scoate de pe piață zeci de mii de muncitori digitali din Asia, dar oferă, în schimb, posibilități de înflorire ti­ne­ri­lor din România.

Un raport recent al unei bănci susține că aproape jumătate dintre locurile de mun­că din Marea Britanie sunt expuse dispa­riției din cauza automatizării. Acum doi ani, un alt studiu al Universității din Ox­ford susținea același lucru despre Statele Unite. Cu toate acestea, impactul auto­ma­ti­zării și roboților este supraestimat – nu­mai în 2014, numărul de roboți industriali vânduți pare a fi de doar peste 120.000 de bucăți, nu 230.000, cum a susținut indus­tria în speranța că profețiile se auto­îm­pli­nesc. Cine are dreptate? Cei care văd sfâr­șitul iminent al muncii sau cei care în­cear­că să creeze o imagine mai degrabă opti­mis­tă? Apelul la date și fapte e viciat de însăși teoria care îți spune spre ce și cum să privești.

Consider că două direcții de cercetare me­ri­tă avansate. Prima privește fetișul mun­cii grele, moștenire a distopiilor totalitare din secolul trecut. Automatizarea și robo­ții scot din schemă tocmai munci dezu­ma­ni­zante, lăsând loc și timp pentru meserii sau activități din ce în ce mai creative. Schim­barea aceasta poate fi una favorabilă pentru întreaga umanitate, cu o condiție: ro­lul pe care proprietatea privată – atât asu­pra bunurilor materiale, cât și asupra celor ideale –, înțeleasă ca instituție a coo­perării umane, îl va avea în a stabili cine e îndreptățit(ă) la produsele automatizării. Dacă nu vor mai exista munci grele, re­pe­ti­tive, care nu cer abilități, iar foarte mulți oameni vor trece printr-o perioadă de tranziție (sau nu se vor mai putea adap­ta deloc noilor condiții de muncă), atunci e necesar un cadru al schimbării în care cei vulnerabili să fie protejați. Poate că e vor­ba despre un venit minim garantat sau des­pre împărțirea unor beneficii ale auto­ma­­tizării și celor care nu dețin mașinile sau, cum s-a avansat mai în glumă, mai în se­rios, un comunism automatizat de lux. Da­că niciuna dintre variante nu va fi ur­ma­tă, ne putem aștepta, justificat, la o no­uă miș­care Luddită care va sabota noile mașini.

Copyright © 2014-2015. Toate drepturile rezervate.