12 Dec

Nu dorim bariere, dar le susținem

IONUȚ STERPAN, George Mason University

Că legile reflectă preferința publicului e primul lucru pe care îl auzi de la un de­mo­crat de stânga. E o judecată superficială, pen­tru că tocmai procesul politic etatist determină preferința pentru politici pu­bli­ce etatiste.

Cum explicăm barierele politice pe piața muncii într-o democrație? Ideea de ba­rie­re sună rău, nimeni nu le votează direct. Avem bariere pentru că brokerii politici formează gusturile și ambalează deser­vi­cii­le publice în pachete care sună bine: „o anu­mită doză de protecție a locului de mun­că și la locul de muncă“, „o garanție a venitului la un nivel decent“, „o edu­ca­ție adecvată“ etc. Realitatea barierelor e as­cunsă în spate. Problema nu e că dorim garanții, ci că girăm furnizarea lor printr-un proces politic, fără să vedem că ele au mai mult de-a face cu piața decât cu sta­tul. Concurența din partea altor an­ga­ja­tori e cea care furnizează aceste garanții. Dar suntem convinși că numai statul ni le poate da. De unde vine această con­vin­ge­re și de ce e atât de persistentă?

Ti­parul etatist de gândire persistă pentru că grupurile concentrate de interese au un avantaj în fața grupurilor dispersate care semnează nota de plată: își coor­do­nea­ză mai bine acțiunile. Per total, cos­tu­rile grupului pierzător depășesc valoarea de care se bucură grupul câștigător. Dar exproprierea are loc cu succes din pricina asimetriei în costurile de organizare ale ce­lor două grupuri. În timp ce structura unui grup organizat permite strângerea de fonduri pentru lobby, grupul pierzător este atât de dispersat încât fiecare mem­bru luat separat găsește mai ieftin să plă­tească costul noii restricții decât costul de informare asupra naturii legii, plus costul de organizare a rezistenței. Sindicatul e exem­plul clasic de grup organizat de in­te­rese. O barieră legală pe piața muncii e con­semnarea unui transfer de avuție către sindicat de la grupuri dispersate: cei care își caută de lucru, potențiali angajatori, consumatori care ar plăti mai puțin pen­tru servicii economice, plătitori de aju­toa­re sociale. Când iei în calcul toate cos­tu­ri­le, vezi că tinerii sunt afectați ne­ga­tiv.

Dar dacă pierzătorii sunt mai mulți decât câștigătorii, de ce nu e profitabil pentru un candidat la o poziție politică să de­maș­te legile ineficiente? De ce nu văd o can­di­da­tură pe o platformă de anulare a pro­iec­te­lor politice care produc pierderi nete su­portate de cei mulți și neorganizați? În primul rând, prea puțini dintre cei ce pierd știu că pierd. Din perspectiva votantului obișnuit, e avantajos să nu te informezi, pentru că impactul unui vot neinformat asupra votantului însuși se pierde într-o mare de voturi. Apoi, ti­pa­rul etatist de gândire persistă pentru că, odată ce indivizii găsesc avantajos să nu se informeze, devin pradă ușoară pentru grupurile speciale de interese care în­cear­că să le manipuleze sentimentele. Ce șan­se sunt ca cineva la televizor, acum, să ar­gumenteze pe canalul cel mai popular că piața, nu statul, rezolvă problemele? Nicio șansă, pentru că porțiunea de avan­taj privat pe care acel personaj l-ar ex­tra­ge dintr-o ușoară liberalizare ar fi mai mi­­că decât costul lui privat de a-i fi con­vins pe alții. Dacă la fel de mult ar câștiga și cei care nu au plătit, de ce să plătească doar el costul?

Al treilea motiv pentru care etatismul e persistent e că nu contează concurența politică. Chiar dacă preferința publicului nu e captivă unui grup politic anume, ima­ginația lui politică e captivă. Procesul de­mocratic permite contestarea reciprocă a pretențiilor politice, dar nimeni nu are in­teresul să conteste serios că soluțiile problemelor sociale trebuie să fie politice, guvernamentale, de stat. Toți concu­ren­ții politici vizibili sunt la fel în privința ca­re contează cel mai mult. Toți îm­păr­tășesc presupunerea că problema dis­cutată, oricare ar fi ea, trebuie rezolvată de o întreprindere politică centralizată.

Iar aici intervine cel mai simplu me­ca­nism psihologic: asocierea. Prin repetiție și întărire implicită a premiselor, publicul ajunge să asocieze problemele discutate cu tipul de soluții cel mai vehiculat. Cu cât se acumulează un discurs politic pro-stat, cu atât un discurs pro-piață îmi va suna mai străin.

Nu e imposibil ca cineva să propună în bloc dereglementări. Problema este că acest personaj nu are șansa de a fi înțeles și aprobat. Cade victimă opiniei publice deja formate de discursul public obișnuit care i-a sedus pe pierzători. Din pers­pec­tiva fiecărui pierzător luat separat, costul rezistenței la seducție a fost mai mare de­cât costul eventual al co-semnării notei de plată. Tinerii nu urmăresc politica. Dar nu e nevoie. Din păcate, imaginația lor po­litică, morală e deja formată astfel încât să-și facă singuri rău. Spațiile edu­ca­țio­nale media sunt și ele spații media. Li­ci­tațiile au fost câștigate, pierzătorii deja contaminaţi. Avem bariere politice pe pia­ța muncii, pentru că, fără să le vrem, le susținem.

Copyright © 2014-2015. Toate drepturile rezervate.